Prof. univ. dr. Stelian Dumistrăcel: „Constrângerea de a vorbi corect trebuie să fie ambiția persona
Dintotdeauna au existat cuvinte, sintagme care au parazitat limba vorbită. Azi, acestea se observă cu precădere în discursul public. Se conturează o nouă formă a limbii de lemn, utilizăm iar un vocabular restrâns, repetitiv. Tinerii se îndepărtează tot mai mult de limba literară, folosind un limbaj propriu, influențat în mare măsură de internet. Despre toate aceste probleme ale limbii vorbite am discutat cu lingvistul Stelian Dumistrăcel, de la Institutul de Filologie Română „Al. Philippide” din Iași.
Anul trecut, Editura Polirom a publicat ultimul d-voastră volum, Cuvintele, încotro? Lingvistică pentru toate televiziunile, un „clasor” în care ați adunat ipostaze, exemple, situații de limbă „traumatizată” din discursul presei, al politicienilor, analizate cu umorul și ironia care vă caracterizează. Care ar fi diagnosticul limbii vorbite azi în spațiul public, domnule profesor?
Noi suntem, în general, înclinați să considerăm că limba română este una pentru toți. Limba română nu este una pentru toți. Principiul de bază în orice analiză pe care o fac este cel al adecvării. Avem o limbă literară și toți cei care aspirăm la cultură avem nevoie de o limbă exemplară, elegantă, precisă și codificată, după regulile obișnuite - așa se vorbește la Academie, așa trebuie să scriem cărțile, așa se tipărește la câteva edituri bune - Paralela 45, Editura Științifică, Editura Enciclopedică, Editura Academiei, Polirom. Pentru mine, cele tipărite aici sunt cărți aproape sigure.
Dar limba pe care o vorbesc eu cu femeia de serviciu de aici nu este una prețioasă, ci este una familiară, cinstită, pentru că un discurs care îl ignoră pe interlocutor, este un discurs pierdut. Trebuie să mă adaptez situației de comunicare, partenerului și temei.
Deci, avem mai multe registre și avem, după aceea, limbajele profesionale, care pot fi numite jargoane. Jargonul nu este depreciativ, argoul este depreciativ. Informaticienii vorbesc un anumit jargon, lingviștii alt jargon. Așadar, avem, pe de o parte, limba comună și limba exemplară, elegantă și corectă, și limba de performanță. Te duci undeva pentru un interviu, trebuie să vorbești performant, ca să inspiri încredere.
Gramatica și fonetica nu se învață din cărți, ci din vorbire, de la bunici, de la grădiniță. Iar cu timpul copii trebuie să-și corecteze vorbirea, să adopte norma literară.
Este o greșeală să considerăm că toți vorbitorii sunt la fel de dotați pentru actul vorbirii. Vorbirea se află în strânsă legătură cu gândirea. Sunt unii care gândesc greu, care gândesc simplist și vorbesc simplist. Și nu-i poți învăța să facă formulări frumoase sau să vadă cum se ordonează circumstanțialele.
Dar un aspect foarte important este faptul că avem semidocți. Când ești o persoană de prim rang în viața politică, trebuie să ai o limbă cizelată . În volumul Antologia sanscrită, Coșbuc zice așa: „Ușor conduci pe un netot/ Dar mai ușor pe cel cuminte/Pe-un semidoct nici tu, părinte, /Nici zeii cerului nu pot”.
Netotul înseamnă neinstruitul. La semidoct nu e vorba numai despre lipsă de instruire, ci de nesiguranță culturală. Deci, când ești ministru, nu poți să spui „art. alin.”, în loc de „articolul…alineatul”. Dacă tu ignori publicul, și publicul te poate ignora. Când vorbești în public, trebuie să ai o anumită ținută.
Cât de flexibilă este limba română în contact cu împrumuturile lexicale din alte limbi?
Limba nu a fost niciodată statică, nu a fost niciodată fixată pentru totdeauna, altfel am fi rămas la limba latină. Dovadă că avem succesiv ediții mai multe din DOOM. Pentru că limba se schimbă. Și eu pornesc de la un mare lingvist, Joseph Vendryes, care spunea că limba literară seamănă cu gheața care se formează deasupra unui curs de apă. Dedesubt, apa își vede de treabă. Aceasta este norma. Dar, cu timpul, apa rupe gheața și se formează o nouă normă.
Limba a evoluat treptat. Influențele și schimbările care se produc cu timpul sunt absolut normale datorită mediului geografic. O limbă izolată, dintr-o zonă cum e Anglia, își vede de treaba ei. Și de asta e așa de simplă gramatical. Pentru că a fost limbă de oameni simpli. De asta nu avem diferențe de gen, diferențe de acord pentru adjective. La curtea Angliei s-a vorbit timp de trei secole, după cucerirea normandă, limba franceză.
Dar limbile care sunt la interferența unor zone lingvistice deosebite - și noi am fost între slavi, maghiari și cu populație germană – sunt supuse influențelor acestora. Și ce? Nu a însemnat nimic pentru noi. Am asimilat o serie de termeni din limbile slave – drag, nevastă le avem de acolo.
După aceea am avut influențe datorită contactului cu ungurii – gând, hotar, oraș. Noi am avut civilizație rurală, de agricultori, de păstori, ungurii și nemții s-au închis, că erau străini într-o populație de altă limbă, de altă etnie și de altă religie. Ei au creat orașele, nu noi. Noi am creat târgurile, care-i un cuvânt slav.
Am avut, deci, aceste împrumuturi. Apoi am avut limba de cultură, care a fost o limbă săracă, pentru că era o limbă de traduceri de texte religioase și de texte juridice și a fost un picuț stângace, pentru că se făcea calcul din limba străină, fără să se știe care era sensul. Și mai era ceva – textul religios spunea că nu trebuie să schimbi nimic, așa că se traducea mecanic aproape, ca să nu strici ceva din sensul învățăturii transmise.
Limba română a început să se cizeleze după ce am făcut traduceri din franceză. Și am împrumutat noian de cuvinte franțuzești. Ei, și ce? O parte dintre aceste cuvinte s-au sedimentat, o parte au ieșit din uz.
Încercările de a modela o limbă după un program cultural sau politic au eșuat totdeauna. Spre exemplu, cel al lui Heliade Rădulescu, care susținea că limba română este mai aproape de limba italiană și scria: „A, bellă ești, dilecto! Și capellura-ți blondă,/ De voluptate peplu, ca crinii lui Amor/, Cu buclele lui Phebu te-ammanta, te circondă”.
Apropo de ce spuneați mai devreme, legat de faptul că nu poți constrânge o limbă în funcție de un program politic. Și francezii au eșuat, cumva, în privința regulilor impuse în ceea ce privește anglicismele sau termenii din IT.
Ei au regula aceasta – că dacă un cuvânt nu apare în trei stiluri diferite, nu-l includ în dicționarul limbii franceze.
Pentru neologisme și anglicisme de ultim moment ei au o vanitate culturală justificată. În secolul al XVIII-lea, capetele încoronate din Europa corespondau în franceză. Deci, franceza a avut un anumit prestigiu. Din cauza aceasta, francezii sunt mândri de limba lor și vor s-o vorbești corect.
„Limba de lemn nouă este un instrument de convingere”
Am crezut cu toții, în anii ʹ90, că libertatea, inclusiv libertatea de exprimare, ne va scoate din chingile limbii de lemn și ne va ajuta să valorizăm un fond de cuvinte mai larg, marginalizat în perioada comunistă sau chiar cenzurat. Dar ne-am întors la o nouă formă a limbii de lemn. De ce?
Pentru că limba de lemn nu este numaidecât un dușman. Pentru un anumit public este nevoie de un semnal de recunoaștere.
Noi intrăm într-un sistem de formule ale limbii de lemn: fata este frumoasă, mama este bună. Sunt așa zisele solidarități lexicale. Iar noi percepem mai ușor, după aceea, asociind ceea ce asociază toată lumea. Societatea impune anumite coerciții, te educă. Bătrânul nu este un nevolnic și un bețiv, ci înțelept.
Marii pragmaticieni ai regimurilor au creat formule care te împiedică să gândești, pentru că tu ai în bagajul tău lingvistic, în posibilitățile tale de comunicare, anumite formule de coerciție culturală, mai ales socială. De exemplu – fata este frumoasă, nu se poate altfel, deși eu aș prefera să fie deșteaptă, să fie supradotată. Dar, nu, fata este frumoasă din perspectiva mecanismelor genetice.
Cei care au făcut limba de lemn n-au fost comuniștii, ci sindicaliștii englezi. În secolul al XIX-lea au lansat semnale: „capitalismul este putred”, „lupta noastră este îndreptățită”, „dreptul nostru este sfânt”. Pentru mase mari nu ai nevoie de dispute și de disecții semantice și stilistice. Ai nevoie de formule care coagulează.
Goebbels, ministrul propagandei în Germania nazistă spunea așa: „Noi nu vorbim pentru a transmite ceva, ci pentru a crea o anumită impresie”.
Ei, limba de lemn nouă este, la fel, un instrument de convingere. Și publicitatea a fost dintotdeauna o limbă de lemn, pentru că te scoate din zona aprecierii. Îți spune și tu trebuie să adopți exact ce–ți spune. Spre exemplu: „O inimă sănătoasă iubește mai mult”.
Deci, iată, sunt sloganurile acestea care nu au dispărut niciodată. Orice discurs convingător, manipulator, folosește expresii care sunt ușor de reținut și care sunt convenabile pentru un anumit public. Clasa muncitoare, partidul conducător, savant de renume mondial – sunt formule create să se înfigă în mintea oamenilor, formule de recunoaștere, în încercarea de a-i plasa într-o dependență de gândire. O limbă de lemn înseamnă dependența de gândirea cuiva. Înseamnă a ține în frâu pe cineva datorită puterii cuvintelor.
Limba nu este creație tot timpul. Este creație dacă-mi exprim sentimentele față de o persoană, dacă-mi exprim impresia în legătură cu un peisaj. Atunci, da, pot crea. Dar nu te poți mobiliza tot timpul să ai o vorbire creativă și poți apela la șabloane.
Dacă vrei să faci un comando, îi înveți cum să se strecoare nevăzuți, cum să se arunce în aer. Dacă ai o echipă cu care trebuie să faci alegeri, îi înveți crezul partidului.
Manipularea nu este un fapt negativ în sine. Dar depinde pentru ce manipulezi.
În Coreea de Nord sau în alte regimuri totalitare, în ce măsură se poate vorbi despre manipulare prin cuvinte?
Acolo este vorba despre teroare pur și simplu. Eu am trăit în teroare. În anii facultății te temeai să vorbești cu cineva, pentru că te temeai să nu se ducă și să spună cuiva. Te temeai de oricine. Erai blocat mental. Funcționa, imediat, judecata sumară, apoi închisoarea sau Canalul (n.r. - munca forțată la construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră).
Și apoi intervine inerția, rinocerismul (n.r. aluzie la piesa de teatru „Rinocerii”, a lui Eugen Ionescu). În copilăria mea, la țară, dacă aveai un cal, erai trecut la chiaburi. Ieremii, vărul meu, cumpăra un cal și îl folosea un an. După un an trebuia să–l înscrie în registru și astfel trecea la chiaburi. Și-atunci el îl vindea unui țigan, chipurile, la care stătea un an. Și când ajungea țiganul să fie trecut la chiaburi, îl cumpăra iarăși Ieremii. Și-aici intervine rinocerismul. Putea el să facă transferul ăsta, dacă nu erau binevoitori cei de la primărie, care luau o șpagă? Iată sistemele subterane care reglează raporturile astea, care deformează.
Rădăcinile vin din regimul dictatorial feudal. La noi se adaugă ocupația turcească – cei care-ți tăiau gâtul fără niciun fel de discuție. Apoi a fost sistemul grecilor, al fanarioților. Ăștia au subminat orice chestie de demnitate, de onoare. A fost o atmosferă generală de înșelătorie, de nedreptate pentru omul simplu. Așa a fost tot timpul.
România a cunoscut câteva decenii de viață parlamentară și apoi au început dictaturile – dictatura regală, dictatura antonesciană și dictatura comunistă, care a durat atâția ani. Iată o întreagă istorie de teroare și de nemanifestare a spiritului civic.
Deci, n-ar trebui să ne mai mirăm de amorțeala din zilele noastre.
Nu. Nouă ne-a intrat în genă, așa cum se adaptează animalele primare într-un mediu nou. Nu am avut o perioadă mai lungă, măcar, în care să se manifeste spiritul civic și nici nu a fost o stare de spirit pe o anumită structură socială, așa cum a fost, să zicem, enciclopedismul francez, care a dezvoltat o stare de spirit antidictatorială, antiregală. Nu poți de unul singur, ai nevoie de o pătură socială, de o categorie socială, ca să se întâmple ceva.
Starea de spirit este aceea a contestației și nimic nu se schimbă în lume fără contestație. Nici în pictură, nici în muzică, nici în viața socială.
Frica de cacofonie denotă lipsa simțului limbii
Dintotdeauna au existat cuvinte, sintagme care au parazitat limba („deci”, „ca și”). Dar azi acestea se observă cu precădere în discursul celor pe care îi avem mereu în vizor, prin intermediul televiziunilor. Propagate în spațiul public, au putere de contaminare. Ce antidot există pentru asta?
În limbă, acestea devin deja poziții pierdute. Pentru că iată ce înseamnă, de fapt, lipsa simțului limbii, nu lipsa instruirii gramaticale. Este un fel de frică de cacofonie. Când spui ca, imediat spui și. Și numai ai ce face.
Pentru mine, calitatea vorbitorului este dacă folosește și după ca sau nu.
Ce se întâmplă, de fapt? Este un automatism care se ia prin auzite, nu prin logică. Însăși cacofonia nu a fost o problemă de exprimare. Maiorescu, spre exemplu, scria: „Ca când am mers (…)”. Regula rușinii de o anumită pronunție s-a instaurat la un moment dat. Și s-a generalizat apoi o stare de ripostă fără logică. O să ajungem să auzim „A fost odată ca și niciodată”.
O altă poziție pierdută este aceea a lui pe înainte de care, în acuzativ – omul care l-am văzut. În textele vechi nici nu exista acest pe. Regula a fost impusă în secolul XX, prin gramatici.
Tot așa este pierdută și anticiparea prin formele nehotărâte ale pronumelui a unor substantive: dau copilului, în loc de îi dau copilului. Aici intervine modelul limbilor străine : o văd pe mama - văd pe mama - I see mother, în engleză; Ich see mutter – în germană.
S-ar putea introduce niște criterii pentru a putea recunoaște vorbirea elegantă, literară, rafinată, românească , aflată în declin prin numărul mai mic de vorbitori și prin numărul mai mic de scriitori.
Și cine ar putea face asta? Academia Română?
Nu poate să facă Academia nimic. De fapt, nicio persoană, nicio personalitate nu poate schimba cursul limbii, evoluția limbii. Cine să asculte și de ce? Există vreo sancțiune pentru asta?
Apropo de Academia Română și de norme, există o întreagă confuzie în privința scrierii cu „â”. Care sunt argumentele care validează acest tip de scriere?
Scrierea noastră e o scriere apropiată de fonetică, de pronunție. A fost, atunci, o orientare de conjunctură. Un președinte al Academiei a spus să revenim la vechea scriere, care a fost „siluită de comuniști”d. E o prostie. A fost un program de derută generală.
„Școala este datoare să-ți creeze un gust, o aspirație pentru ceva”
În ce măsură ar trebui să îndeplinească școala românească (generic vorbind) rolul de „sanitar” al limbii vorbite?
Școala nu te urmărește, după absolvire, în viață. Școala este datoare să te informeze corect și să-ți creeze un gust, o aspirație pentru ceva. Școala nu te poate constrânge. Și tu, dacă ai o aspirație spre performanță, vei încerca să vorbești potrivit.
Mutații deosebite și neîntrerupte suferă azi și limba vorbită de tineri, influențată lexical, în mare măsură, de internet. Către ce tip de limbaj vor duce, în timp, aceste mutații?
Întotdeauna, în limbă s-au produs și momente de criză. Și-acum este un moment de criză, într-adevăr.
În orice epocă au existat conservatori. Nu vorbeam franțuzește pentru că vorbeam grecește. Pe urmă, franțuziții au râs de grecisme și-au adoptat franțuzismele.
Acum suntem într-un moment în care, în primul rând, a crescut foarte mult numărul scriitorilor și vorbitorilor în public. Asta e problema. Nu s-a scris niciodată așa de mult.
Dar nu raportez situația asta la ansamblul limbii. Atât timp cât vor fi oameni interesați să vorbească corect, să fie performanți, vor exista canale diferite pentru vorbire. Limbajul tinerilor a fost întotdeauna altfel.
Constrângerea de a vorbi corect trebuie să fie ambiția personală. Nu poate fi legată de grup.
Suntem în Anul Centenar. Din istorie, din istoria literaturii, avem idee despre cum se auzea limba vorbită și cum se scria acum 100 de ani în spațiul românesc, știm cum se vorbește acum. Cum să ne imaginăm limba română nu peste 100 de ani, dar măcar peste 50 de ani?
Limba română va fi tot pe registrele despre care am vorbit. S-ar putea să fie un număr mai mare de anglicisme acceptate în uzul comun. Va fi o limbă a unei generații fără ocupație; aceasta este primejdia – că s-ar putea să crească numărul oamenilor dezorientați social. Și, iertați-mi judecata severă, să se ajungă la primitivism, la comunicarea gestuală, la comunicarea prin interjecții și simplificată gramatical. Va exista acest nivel. Iar el se va resimți și în limba literară, pentru că aceste compartimente ale limbii nu sunt izolate, există o circulație între ele.
Limba suferă sigur o modificare, chiar la nivelul elevat. Aceasta este o problemă a erudiției.
Până în secolul al XVII-lea au scris puțini - numai călugării și copiștii, care făceau școală foarte bună și limba era unitară. În secolul al XVIII-lea au venit mulți și au început a scrie. Și limba s-a stricat. Au apărut toate formele dialectale, toate exprimările sincopate, a apărut, în scris, oralitatea. Pentru limba literară, secolul al XVIII-lea a fost un secol pierdut.
Dar limba și-a revenit. A intervenit prestigiul culturii, al școlii. Introducerea învățământului, a învățământului pentru preoți, a contat foarte mult. Apoi a fost o problemă de nivel social, cultural – cât de elegant vorbești. Și cât de corect.
Acum au intervenit mulți scriitori, care scriu după temperament, cunoștințe și după fronda față de conservatorismul „babacilor”, care sunt prețioși, pretențioși.
Un mare lingvist italian spunea că limba evoluează în spirală și trece din nou prin fazele mai vechi. Se va ajunge la o epocă de neobrahmanism. Foarte puțini vor mai avea contact cu literatura clasică, cu literatura bună, cu scrisul.
