Cuvintele, ca păpușile de la teatru

Stai în fața unei foi și scrii.

În fiecare zi, foile astea se umplu. Cu litere mici, frământate îndelung între buze, doar-doar s-or potrivi. Uneori se lasă strunite, alteori sunt nărăvașe. Câteodată le chemi, le ademenești, dar nu-ți pică în mreje. Alteori, vin singure la tine. Spășite, se așază ordonat în cuvinte, ca niște soldăței docili. Apoi, ca și cum ar fi dat de gust, zburdă în șiruri, de la un capăt la celălalt. În josul foii își trag sufletul, obosite. Pe urmă o zbughesc pe cealaltă pagină, grăbite, întotdeauna grăbite să-i umple albul. Ca-n viață. Cu fiecare pagină scrisă, mai mori și tu câte un pic.

Se întâmplă de toate pe foile astea. Și drame, și bucurii, și nemernicii. Povești neștiute se aștern. Chipuri necunoscute capătă contur. Locuri uitate te trag de mânecă a amintire. Netrebnicii zilei sunt luați la rost. Aprig admonestate păcatele. Zâmbete, ironii, emoții, câte un oftat eliberator.

Uneori, pe hârtie, cuvintele plâng de-a binelea. Deseori, prăvălesc strașnice hohote de râs. Câteodată sunt așa de fragile, că ți-e frică să nu li se întâmple ceva.

Cuvintele sunt ca păpușile de la teatru. Capătă duhul celui care le mânuiește.