ÎNCĂ UN CONAC DISTRUS DE NEPĂSARE LA POPEȘTI, VASLUI

Sub nălucile de fum și de culori ruginii ale toamnei, dealul Popeștilor pare o ilustrată decupată din frumusețea unui doar închipuit început de lume. Privind acuarela aceasta de octombrie, cu neputință s-o zăvorăsc în cuvinte, mi-am imaginat cum va fi fost stampa completă, cu bisericuță și conac, în urmă cu două veacuri și mai bine. Și m-au copleșit, pe rând, și tristețea, și furia, și revolta, și neputința și ciuda pe felul ăsta bicisnic în care suntem construiți noi, românii – oameni de ispravă la demolat propria istorie.

Ridicat în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, sub vălul verde al pădurii de pe dealul Popeștilor, conacul a aparținut stolnicului Dumitrache Miclescu. Proprietar al unei moșii întinse în toată această zonă, descendent al unei familii ce a stăpânit pământuri întinse în Miclești vreme de trei veacuri, boierul Miclescu a lăsat satului în care a trăit nu numai un superb conac, adevărat prototip al arhitecturii occidentale de veac XVIII, ci și o bisericuță de lemn de o deosebită frumusețe.

Dacă locașul are încă norocul să mai stea în picioare, pe dealul ocrotit de codru, din conac au rămas doar câteva ziduri, cu puține șanse să mai supraviețuiască un an-doi, cel mult.

După naționalizarea instituită de regimul comunist, urmașii lui Dumitrache Miclescu au plecat peste hotare. În cunoscutul avânt al tovarășilor, elegantul conac a fost transformat în sediu CAP.

Ultimul descendent al familiei boierești, stabilit în Elveția, a venit la Popești după 1989, a revendicat proprietățile și apoi a lăsat conacul în grija autorităților, sperând că se vor îngriji cum se cuvine de un așa imobil valoros. Însă, comuniștii au dovedit mai mult respect pentru clădire, păstrând arhitectura neschimbată, ba chiar și interioarele – au existat două splendide saloane: unul decorat în stil franțuzesc, altul în stil turcesc, despre care sătenii își amintesc că aveau pictura pereților intactă chiar și acum câțiva ani. Nu același lucru s-a întâmplat și în plină democrație, când autoritățile locale au dat imobilul, spre a fi folosit ca locuință, unor nevoiași. Care așa de bine s-au îngrijit de clădire, că un incendiu a mistuit partea de sus.

Apoi, anii ce au trecut, vreo trei la număr, au adus clădirea la stadiul în care se poate vedea din aceste fotografii.

Din minunata livadă boierească, de nuci, meri, peri, cireși, doar câte un nuc stingher, odrăslit din vechile rădăcini, stă de strajă zidurilor ruinate.

Parcul cochet de odinioară, din fața conacului, a fost stârpit de-a binelea. Doar un castan și doi brazi s-au încăpățânat să ducă mai departe povestea.

Sub nălucile de fum și de culori ruginii ale toamnei, dealul Popeștilor pare o ilustrată decupată din frumusețea unui doar închipuit început de lume.

Privind acuarela aceasta de octombrie, cu neputință s-o zăvorăsc în cuvinte, mi-am imaginat cum va fi fost stampa completă, cu bisericuță și conac, în urmă cu două veacuri și mai bine. Și m-au copleșit, pe rând, și tristețea, și furia, și revolta, și neputința și ciuda pe felul ăsta bicisnic în care suntem construiți noi, românii – oameni de ispravă la demolat propria istorie.