”CA LA COLECTIV”

N-aș vrea ca rândurile astea să fie doar un alt text scris la cald, sub imperiul revoltei și al emoției. N-aș vrea pentru că și eu m-am săturat de emoții, de nervi de moment, de râul de invective din online, stinse, ca un foc mocnit de toamnă, imediat ce febra crizei scade. Și de călduța resemnare de după. De lâncezeală în care reintrăm, de fiecare dată, ferecându-ne în propriile griji, fără să ne mai întoarcem măcar cu gândul la cauze, la vinovați. Fără a protesta, fără a face presiuni, fără a ne folosi de singura putere pe care o avem: disciplina civică.

România s-a despărțit aseară de 27 de vieți. Așa, dintr-o lovitură, dintr-o scânteie de artificiu.

Am urmărit, în ultimele 24 de ore, țara de după nenorocire, creionată de media, de rețelele de socializare, de jurnalele TV, de imagini și de mii de cuvinte lipite pe foile virtuale ale blogurilor. Tragedia capătă proporții, fiecare supraviețuitor pare că a evadat dintr-o apocalipsă. Oricât de tabloidă ar fi presa, oricât de înguste ar fi mințile unora, oricât de mare ar fi goana după rating, drama umană își face singură loc, poate fi percepută de fiecare dintre noi, fără a aștepta ca cineva să ne mestece dumicații întâmplării, doar să-i putem molfăi.

După seara trecută, cartoful fierbinte al bolii de sistem din țara asta s-a rostogolit din nou printre noi. Noi cei vii și mulți. Și puternici, dacă nu ne-ar fi mereu teamă că ne frigem.

Lupa atenției publice e iarăși pusă pe impostura autorității. Dar fiecare în parte ar trebui să ne așezăm o lupă deasupra propriului cap. Fiecare purtăm responsabilitatea de-a fi hrănit dihonia contagioasă a corupției. Suntem cu toții vinovați că am lăsat-o să-i crească zeci de capete, ajunse azi până în cele mai ascunse capilare ale vieții publice.

Ne complacem în situația de a obține orice contra-cost, nu ”pe bune”. Și un doctorat, și examenul de bacalaureat, și un loc la grădiniță, pentru copil, și un bilet de trimitere de la medic, și o autorizație de construcție pentru un balcon, și un permis de conducere, și un ITP la mașină.

Nu ne interesează consecințele, nu știm, la nivel de conștiință publică, ce înseamnă prevenția. Nu ne place să ne guverneze regula, ci hazardul.

Râdem de americani, că-s proști și docili, că nu știu și ei să fenteze legea măcar un pic. Zâmbim complice când mai auzim că vreun românaș ”s-a descurcat” pe unde s-a dus, ba chiar îl admirăm în sinea noastră, chiar dacă n-o recunoaștem deschis. Nu cerem bon la magazin, că e rușinos; cum să ceri bon pentru un leu? Stăm ghiocel în fața funcționarelor de la ghișeu și le strecurăm discret o bancnotă, o ciocolată sau o pungă de cafea ”să ne rezolve” mai repede. Ne gândim ce cunoștințe, prieteni sau rude avem care ne-ar putea ”aranja o treabă”. De fiecare dată pe căi ce ocolesc legea, regulile, procedurile. ”Pe pile”, ”prin relații”, cu ”știu pe cineva” sau ”am eu un aranjament”. De câte ori n-am auzit asta?

De ce? Poate ca o reminiscență a trecutului comunist, plin de fantome, care încă ne bântuie, poate dintr-o zdravănă neîncredere în propriile capacități, dintr-o acută lipsă de credibilitate a autorității, generic vorbind, dintr-un dispreț față de lege și de rigoare. Un antropolog ar putea să ne explice mai bine.

Din nefericire, spirala micii înțelegeri, a șpăgii strecurate în fiecare buzunar de funcționar, a dus la ruinarea ideii de autoritate. Cei responsabili la nivel de instituție de stat devin la fel de slabi ca noi. Și nu fac, când ar trebui să facă. Nu văd, când ar trebui să vadă. Nu intervin, când ar trebui să fie acolo. Nu sancționează pe cine și când trebuie.

Lipsa avizului de la ISU, în clubul bucureștean, nu e deloc o excepție. În linii mari, așa ”funcționează” România. Cu avize pe hârtie, date din birou. Sau cu avize date, contra șpagă. Sau pur și simplu fără avize.

Doar un exemplu aș da, unul care doare și ar trebui să ne dea de gândit.

La începutul anului școlar, pe 14 septembrie, președintele Iohannis anunța că una din cinci școli nu are autorizație sanitară de funcționare. Mai precis, din cele 20.000 de școli cât are țara asta, 4.000 ar fi trebuit să nu mai poată primi elevii la cursuri. S-a închis vreuna? Și-a suspendat cursurile vreuna? Nu. Ce înseamnă autorizația sanitară de funcționare? Să fie asigurată apă potabilă, să existe toalete funcționale, apă curentă pentru spălatul pe mâini, să existe cabinet medical și să se respecte normele de igienă.

În cele mai multe cazuri, aceste școli primesc un certificat de conformare, prin care își asumă obligația de a rezolva problemele, și continuă să-și țină porțile deschise. Dar cum ar putea să se conformeze, când majoritatea sunt în mediul rural, nu au apă potabilă, au WC-uri în curte, iar tavanul se prăbușește peste elevi? De încălzire nici n-are rost să mai vorbim. Nu știu ce avize ar trebui să dea ISU școlilor, dar n-am auzit să fi închis vreuna.

Însă, faceți un efort de imaginație și translați, dacă puteți, tragedia petrecută aseară în clubul din București în orice școală din România. Poate, gândindu-ne la asta o clipă, o să ne dăm silința să mai reparăm ceva.

Azi, uitându-mă la ”filmul” dramei de aseară, la mizeria ascunsă mereu sub preș de autorități, mi-am amintit de o expresie pe care o auzeam frecvent în copilărie: ”Faci treabă ca la colectiv”. Ca la CAP, adică. În bătaie de joc, fără tragere de inimă, fără a încerca să fii corect, riguros. La fel cum și a fura ”de la colectiv” era un obicei în anii aceia. Unii au rămas cu obiceiul ăsta și acum.

De când au pus pe picioare afacerea, dar mai ales aseară proprietarii Clubului Colectiv au acționat exact ”ca la colectiv”. Din păcate, prețul a fost de 27 de vieți. Și asta nu mai poate fi reparat.