NE TRATĂM SAU MERGEM TOȚI LA SĂPAT RĂDĂCINI?
De când secretarul de stat în Ministerul Finanțelor, Gabriel Biriș, a declarat că fiecare român va trebui să-și achite, din acest an, asigurarea socială de sănătate, cerneala, tânguirile și lacrimile virtuale au început să curgă șiroaie. Obraze subțiri, analiști de ocazie și, în genere, toată tagma de grăitori de pe micile ecrane și de pe desktopuri ar fi în stare să-și sfâșie cămașa de mila lipsiților de venit puși, totuși, să plătească 57 de lei lunar pentru servicii de care, altminteri, se bucură mai lesne decât un plătitor veteran de CASS.
Mie, cu riscul de a stârni și aici indignări, mi se pare, pe fond, o măsură necesară și binevenită. Numai că nu trebuie lăsată să moară de singurătate.
Fiindcă ar mai exista o urgență: ordine și limpeziri în sistemul sanitar. Mai precis, protocoale și reguli stricte, finanțare prioritizată și o medicină de urgențe care să nu se înece numai în laudele SMURD-ului, ci să funcționeze și la nivelul cel mai de jos.
De pildă, în seara asta, un apropiat din Iași a sunat la numărul unic 112 pentru a solicita o ambulanță. Urgența era maximă, persoana afectată nu se putea mișca, iar starea i se agrava de la un minut la altul, altminteri omul ar fi urcat-o în mașina personală s-o ducă la spital. Scena cu doamna din telefon l-ar fi pus până și pe Kafka în dilemă, cu tot rafinamentul absurdului de care a fost în stare. Zece minute, timp în care bolnavul se dădea de ceasul morții, tanti operatoarea i-a explicat că ”ei” – adică cei de la Ambulanță – ”nu vin la urgențe din astea”. Mici, cum ar veni. Să sune la medicul de familie.
Pe urmă, amintindu-și că are, totuși, un job, doamna din telefon a întrebat ce simptome are bolnavul și dacă, în eventualitatea în care ambulanța ar veni, ar putea coborî să aștepte mașina în fața blocului. A fost inutil să i se mai explice că locuiește la etajul patru, că e în stare gravă, că are nevoie să fie transportat pe o targă și să i se acorde primul ajutor, căci orice leac încercat a fost în zadar...
Omul, plătitor cinstit de asigurare socială de sănătate, ca și bolnavul, s-a lăsat păgubaș, a închis telefonul, a sunat pe unde a putut, a încercat medicamente de tot felul, iar bolnavul, slavă Domnului, și-a revenit cât de cât.
Ce rost are atunci, veți spune, ca domnul Biriș să-i pună și pe ne-salariați să plătească CASS, dacă nici nouă, ăstora care plătim de ani buni, nu ni se asigură servicii medicale minime de urgență? Păi, are rost și e chiar foarte important.
Fiindcă patru milioane de salariați, câți există în țara asta, nu pot asigura servicii medicale pentru ei înșiși și pentru încă alte trei milioane de neplătitori. Altfel spus, cu patru milioane de paltoane nu poți îmbrăca șapte milioane de oameni, decât dacă le ciopârțești întruna. Însă cu asta nu rezolvi nimic. Îți va fi frig și ție, și celui căruia-i revine numai gulerul ori numai o mânecă.
De-asta și Sănătatea noastră e așa bolnavă. Dintr-un pachet de fașe, nu poți pansa și Urgențele, și Chirurgia, și Internele, și Medicina de Recuperare. Rămân bube netratate, servicii precare, doamne țâfnoase, care fac treaba altor zece, ambulanțe insuficiente, spitale mizere, medici puțini...
De aceea, suntem puși în fața unei alegeri: fie și cei care au mers ”la vânat” sau au ”săpat după rădăcini”, vorba domnului Biriș, vor cotiza, în solidar, așa cum este construit sistemul românesc al asigurărilor sociale de sănătate, fie ne întoarcem cu toții la rădăcini și ierburi, pentru a ne putea trata.
Sistemul – a arătat-o în multe rânduri – nu va mai putea fi pansat la infinit.
