Zilele Nordului, bumerangul cultural al Moldovei de Sus
De trei ani, în fiecare august, în Nordul Moldovei e forfotă, e multă energie și mult entuziasm. Se împământenește ideea de voluntariat, se revitalizează turismul ghidat, se fac amenajări peisagistice, se înveșnicesc în imagini locuri aproape necunoscute, se instituie ideea de susținere a unor cauze culturale, prin donații, se promovează sporturi dintre cele mai diverse și, poate cel mai important, se modelează arhetipuri de gândire
De trei ani, ca-n basmele românești, în nordul Moldovei și-al României se tot întâmplă să se scrie istorie. La propriu și cu deplină acuratețe, într-o agendă culturală care, până să se fi inventat Asociația Nord, își număra anost filele goale.
De la an la an, turiștii, majoritatea tineri, îngroașă rândurile în drumul spre Nord.
De la an la an, localnicii încep să creadă în regiunea lor, depășindu-și obișnuita sfială, uitând și de propria lehamite, și de cea a politicienilor, atunci când vine vorba de colțul ăsta de țară.
De la an la an, un festival-concept își înfige rădăcinile cu tot mai multă vigoare în locurile ce mărginesc cele trei frontiere ale Prutului (județul Botoșani, Bucovina de Nord și Basarabia).
Și, totuși, a scrie despre Festivalul Zilele Nordului e ca și cum ai încerca să oprești, măcar pentru o milisecundă, apa unui râu de munte într-un stăvilar. Pentru că, asemeni festivalurilor care se respectă, dăruiește un șir amețitor de întâmplări culturale, educaționale, sportive și artistice, toate circumscrise geografiei și istoriei zonei. Nimeni nu poate fi părtaș la toate, deși toți participanții jinduiesc să fie.
Tributari gândului că și la Darabani, un orășel botoșănean cu mai puțin de 10.000 de locuitori, în care nu se întâmplă nimic în afara succesiunii firești a anotimpurilor, se pot descătușa energii și că se pot crea mărci ale locului, organizatorii au construit cea de-a treia ediție a Festivalului Zilele Nordului în jurul unui simbolic drum eminescian: Ipotești – Cernăuți. Drum care a trecut, în cele patru zile ale festivalului (25-28 august 2016), și prin Botoșani, pe la Hilișeu, s-a oprit și la Darabani, a colindat, pe bicicletă, lunca Prutului, într-o cursă care a adunat 150 de cicliști din toată țara, a hoinărit și a fotografiat Nordul alături de Sorin Onișor, a poposit în Poiana celor Patru Stejari ai lui Ștefan cel Mare, pentru ca apoi să treacă Prutul, să se oprească și în tinda casei lui Grigore Vieru de la Pererita.
Filmul maratonului cultural
Joi, în prima zi de festival, la Muzeul Nordului din Darabani a fost inaugurată o expoziție permanentă dedicată memoriei poetului Lucian Valea, care a fost profesor, o bună perioadă, aici, în cel mai nordic orășel al țării. Tot joi au debutat și Întâlnirile Nordului, concept sub umbrela căruia s-au derulat atelierele dedicate tinerilor și s-a încercat crearea unei platforme de dezbatere pentru revitalizarea culturală, educațională și chiar economică a zonei. Dacă la ateliere (de vorbit în public, de management cultural) au participat 75 de tineri, platforma de dezbatere și aglutinare a posibililor actanți din întreg județul rămâne încă un obiectiv de atins, căci, ați ghicit, e vorba de aceeași luptă de gherilă cu mentalitățile.
Seara a instaurat, în Darabani, domnia caldă a stărilor și emoțiilor speciale. În fața conacului Balș, azi sediul Muzeului Nordului și al Bibliotecii orășenești Darabani, construit de însuși întemeietorul acestui mic târg, în prima jumătate a veacului al XIX-lea, a fost vernisată expoziția de fotografie ”Aproape de Bucovina”. Ce încântare să faci turul imaginar al Bucovinei în curtea în care odinioară Theodor Balș și musafirii săi se vor fi plimbat în lungile după amieze de vară… Apoi, în buza amurgului, din balconul aceluiași conac trupa Jazú a deschis, oficial, festivalul, dăruindu-ne muzici și trăiri intense.
A doua zi, vineri adică, au început Tururile Nordului, devenite deja o tradiție. Prima expediție ne-a ajutat să redescoperim Botoșanii și Ipoteștii, cu istoria și cu duhul lor.
În Botoșani, am bătut, la pas, străzile ce conturează perimetrul vechiului târg aflat, odinioară, sub oblăduirea Elenei Doamna, am admirat clădirile boierilor Văsescu, Pisoski și Codreanu și am simțit recunoștința botoșănenilor față de Eminescu în clădiri și locuri cu valoare de simbol (Parcul "Mihai Eminescu", Liceul "Mihai Eminescu").
Am savurat frumusețea dantelăriei arhitecturale a centrului vechi și ne-am dat seama cât de mici suntem pe scara istoriei în fața zidurilor de lapte ale celei mai vechi biserici armenești din Europa.
Ne-am și întristat, căci uneori zidurile plâng, umilite de povara anilor și a propriei neputințe, cum se întâmplă în cazul celei de-a doua biserici armenești a orașului.
Și turul ne-a adus, în loc de final, o istorie neștiută: că în Botoșani a existat cel mai vechi han, înființat chiar înaintea statului feudal moldovean. Azi, pe temeliile sale șade, de trei veacuri, cea mai bătrână casă boierească din Botoșani: Casa Bolfosu.
De pe caldarâmul Botoșanilor am plecat spre liniștea Ipoteștilor. L-am vizitat pe Eminescu la el acasă, i-am respirat prezența păstrată în fragila colecție de obiecte, am admirat cele două bisericuțe din curtea Eminovicilor și-am lăsat serii compania celor de la Spanache Trio.
Înserarea a adus cu sine sonorități nu doar la Ipotești, la teatrul de vară al Centrului ”Eminescu”, ci și în Poiana Teioasa, de lângă Darabani, loc în care tinerii musafiri ai festivalului s-au delectat cu hiturile formațiilor în mare vogă: Omul cu șobolani, The Kryptonite Sparks, Blazzaj și Nightmarion.
Sâmbătă, Tururile Nordului ne-au purtat pe drumuri arse de secetă, din așezările de pe ambele maluri românești ale Prutului.
Mai întâi am poposit în Poiana celor Patru Stejari de la Teioasa.
În răcoarea dimineții, legenda plantării celor patru stejari de chiar marele Ștefan, după întoarcerea din bătălia de la Lipnic, de peste Prut, unde i-a nimicit pe tătari, ne-a fost repovestită într-o splendidă reprezentație de animație. Cred că și soarele s-a oprit pe cer, din mersul lui milenar, să-și transforme razele în spectatori.
Am trecut pe urmă hotarul pe care doar istoria ne tot forțează să-l recunoștem, trasat de cercata apă a Prutului, în cealaltă Moldovă. Lipcani, Lopatnic, Șirăuți, sate basarabene pârjolite de jăraticul luncii pe care sunt așezate. Case urâțite de kitsch-ul împrumutat în anii bolșevismului, acoperișuri gri, de azbest, uneori și garduri așijderea, transformând chipul așezărilor într-un cenușiu anost.
De-o parte și de alta a drumului - lanuri de floarea soarelui oprită de arșiță să se apropie de rod stau înfipte asemeni unei păduri de crose de golf. A urmat Pererita, locul natal al lui Grigore Vieru. Acolo au rămas emoția noastră și steagul festivalului, arborat în foișorul din grădină, alături de cel al Republicii Moldova, vrând a șterge, măcar simbolic, nefireasca graniță de pe Prut. De-acum, de-a dreapta bustului poetului se va putea citi cu hotărâre ce scrie pe steag: ”Aici e Nordul!”.
Vă recomand să ajungeți la casa memorială a lui Vieru, fie și numai pentru a primi o lecție despre muzeografie și despre știința de a promova capitalul cultural de care dispunem. Patru elevi de la Colegiul ”Grigore Vieru” din Pererita, transformați în mici muzeografi, costumați în straie naționale specifice zonei, ne-au fost ghizi și ne-au încântat nu numai cu prezența, ci și cu autentica trăire românească.
Ziua a continuat cu o excursie la Hilișeu, la biserica unicat în Europa a boierului Curt, unde s-au strâns meșteri locali, să ne spună, cu mâinile, alt soi de povești. Unicat pentru că ansamblul cuprinde o biserică de lemn ortodoxă, construită de boierul Vasile Curt, la 1802, și un zid-clopotniță de piatră, decorat cu 12 statuete, în stil catolic, construit de Ana Curt, nora boierului, crescută în rit catolic, la 1852. (Dacă sunteți curioși, citiți mai multe într-un reportaj pe care l-am realizat acolo, în 2013).
Seara ne-a găsit din nou în Poiana Teioasa, pentru concertele Danaga, We Singing Colors, The Wax Road și Alternosfera. Mie mi-au plăcut mult cei de la We Singing Colors, cu sonoritatea lor caldă, cu emoția pe care o degajă și cu impecabila calitate a textelor și muzicii.
Ultima parte a festivalului Zilele Nordului din acest an s-a desfășurat dincolo de Codrii Herței, în partea de Bucovină ruptă din trupul României în 1940. Cernăuții, capătul drumului eminescian –pretext al acestei ediții, ne-au pus față în față cu un teritoriu (românesc) în care se ajunge greu (din cauza complicatelor formalități vamale) și din care, mărturisesc, se pleacă și mai greu, căci orașul se cere bătut la pas și cercetat în amănunt.
Dispus pe pante domoale, pavat cu piatră cubică încă din vremea ocupației habsburgice, orașul vechi pare un soi de Vatican, mărginit de un oraș nou, cu blocuri cenușii, comuniste, cu bulevarde largi, de asfalt, croite după model rusesc, în perioada administrației bolșevice. Viața culturală și administrativă a Cernăuților acolo se întâmplă, însă: în orașul vechi, în umbra zidirilor măiastre, unele ridicate de habsburgi și decorate în stilul epocii din care vin, altele construite în perioada interbelică, de administrația românească.
Cernăuții ni s-au arătat asemeni unui narator sfătos, căci fiecare piatră, fiecare clădire spune, aici, o poveste. Iar peste poveștile sale s-au așternut și poveștile nordului de dincoace de Codrii Herței, anulând vremelnicele bariere ale istoriei. Prima s-a rostit la Muzeul de Artă din Cernăuți, ridicat în chiar centrul orașului, în stânga primăriei, pe locul unei vechi case românești, cu acoperiș în patru ape, drănițat, în care odinioară se țineau ședințele cunoscutei Societăți ”Arboroasa”, în care activa tânărul muzician Ciprian Porumbescu. Acolo a fost vernisată expoziția de fotografie a norvegianului Espen Rassmusen, ce vorbește tot despre anularea hotarelor, în chiar epoca în care trăim. Proiectul, intitulat sugestiv ”Transit”, cuprinde 107 fotografii realizate de Espen în 13 țări, în decursul a șase ani. La Cernăuți, Ștefan Teișanu (directorul Festivalului Zilele Nordului) și Alin Vaida (Asociația ”Fapte”, Cluj Napoca) au adus în expoziție 41 de piese ce surprind, ca să dau doar două exemple, imagini din exodul sirian în Liban sau migrația kosovarilor din Serbia, după război.
Apoi, poveștile s-au tot rostogolit. L-am găsit, printre umbre de clădiri de-o seamă cu veacurile, pe Eminescu, plutind ca un duh adolescentin și fragil. Uneori, pe câte un zid vechi, am zărit amprente lăsate de idealistul Porumbescu, alteori clădirile ne-au amintit că însuși Enescu a cântat pe aici. Și, peste tot, am simțit din plin parfumul unei epoci în care Cernăuții, puternic marcați de civilizația austriacă, înseamnau un centru cultural și universitar cosmopolit, ce-și măsura puterile cu cele mai vestite orașe ale Occidentului european.
Și-apoi alte hotare au fost strivite, de data asta sub puterea fermecatelor mâini ale pianistului clujean Bogdan Vaida, sosit la Cernăuți să pecetluiască veșnica frățietate a Nordului românesc. Mai bine de un ceas, peste filarmonica orașului, cea în care a concertat, în anii '30 ai secolului trecut, și muzicianul absolut, George Enescu, s-a instaurat domnia pianului și-a pianistului, într-o poveste care ni s-a șoptit pe sunete întrerupte, în răstimpuri, de versurile poetului botoșănean Victor Teișanu, rostite chiar de autor și de Florentina Tonița.
Însă poate cel mai emoționant moment al trecerii Zilelor Nordului pe la Cernăuți a fost întâlnirea cu reprezentanții comunității românești de aici (Iurie Levcic, directorul Școlii Populare de Arte și Civilizație Românească și Dragoș Olaru – arhivist, vreme de 37 de ani, la Arhiva regională de Stat din Cernăuți), căci cauza din acest an a festivalului a fost susținerea financiară, prin donații, a Școlii de Arte Populare și Civilizație Românească din Cernăuți, un creuzet ce ajută copiii românilor din regiune să învețe cum să păstreze neatins spiritul neamului din care se trag.
De ce e nevoie de Zilele Nordului?
Ar fi o întrebare legitimă, într-o țară în care de cele mai multe ori ”a face” rămâne un simplu verb așternut pe hârtie.
După cele trei ediții, rămân cu convingerea că un asemenea festival, în colțul cel mai de nord al Moldovei, din care și eu vin, e nu doar o întâmplare miraculoasă, ci chiar o necesitate a momentului. Și asta numai dacă ne gândim la clișeele ce au acoperit, ca o peliculă opacă, locurile acestea, căci despre Botoșani atât se știa, până nu demult: că este cel mai sărac județ al țării și că aici s-au născut geniile Eminescu, Enescu, Luchian și Iorga.
Aceste e punctul nevralgic în care intervine, de fapt, misiunea Zilelor Nordului – să demonteze clișee, să alunge mituri, să spulbere fatalismul, să redea locurilor demnitatea lor intrinsecă, iar oamenilor încrederea că stau pe o mină de aur. Și că le trebuie doar un pic de curaj să povestească țării întregi despre asta.
După cele trei exerciții culturale anuale, Nordul s-a dezmorțit vizibil și s-a îmbogățit considerabil. Acum, la Darabani există un Muzeu al Nordului, cu o bogată secțiune etnografică și cu o expoziție permanentă ”Lucian Valea”. Intens promovați, Livenii și Hilișeul au intrat pe harta turistică obligatorie a Botoșanilor. Casa bunicilor lui Enescu de la Mihăileni a primit sprijin financiar pentru a fi refăcută. Tineri din întreg județul au fost implicați în programe de voluntariat și în ateliere de dezvoltare personală. În Poiana Teioasa, de lângă Darabani, într-o pădure frumoasă, dar complet necunoscută, au concertat zeci de trupe românești de top. O altă poiană din codrii Teioasei, în care mai există încă trei stejari seculari, plantați, potrivit legendei, de domnitorul Ștefan, a fost amenajată și redată circuitului turistic.
Darabanii, târgușorul prăfuit de care n-a auzit mai nimeni până în anii din urmă, au devenit, între timp, loc de întâlnire pentru cicliști și fotografi, pentru turiștii amatori să participe la tururi ghidate prin nord. Apoi, tot mai mulți oameni ai Nordului, pe care viața i-a dus peste tot prin țară, s-au întors aici, în zilele festivalului, să sprijine prin prezența lor manifestările, într-un gest de mulțumire adusă ținutului care i-a modelat.
De la un an la altul, densitatea evenimentelor, caracterul aproape programatic al demersului cultural așezat în spatele acestora și anduranța organizatorilor la zăbavnicul test al birocrației și mentalităților mă îndreptățesc a spune că Zilele Nordului au fost gândite ca un adevărat bumerang cultural: să aducă spre oamenii locului resursele de care dispun - forță, energie, creativitate, îndrăzneală și să primească în schimb implicarea comunităților în propria devenire.
Ăsta-i un pariu de drum lung, dar care poate fi câștigat.
Fiindcă în Nord ”rădăcinile cresc”.
