PE CÂND O DEZBATERE PUBLICĂ DESPRE ROMÂNIA PUSTIE?

Cred că-n abrambureala generală a guvernărilor de până acum, ministeriabilii pornesc întotdeauna de la o premisă falsă. Ei nu văd dincolo de populația din urban. Departe, după perdeaua compactă a blocurilor, stă o zonă rurală semidepopulată, care iese cu desăvârșire din calculele lor. La Ciofeni (com. Zăpodeni), copiii, cum bine îmi spunea un localnic, ”îs rari ca giuvaierele. Dacă vezi unul, îți vine să-l pupi”. La Bălești (com. Cozmești), la Știoborăni (com. Solești) - aceeași situație. În Mănăstirea (com. Delești) populația e atât de îmbătrânită, că nici zece copii nu-s de toți în sat.

Am urmărit atent, în ultima săptămână, vânzoleala bezmetică a autorităților în așteptarea noului an școlar. Și știrile prezentate în jurnalele de televiziune, identice, an de an: școli fără autorizație sanitară, manuale lipsă, unități din care încă n-a fost scos molozul, calvarul achiziționării de rechizite, festivități de deschidere cu iz comunist, scene cu părinți îngrijorați și copii veseli, discursuri ipocrite de politicieni ce n-au mai călcat printr-o școală de când au terminat gimnaziul.

Cred că tabloul vă este cunoscut. Din puzzle-ul ăsta, măcar de un deceniu, lipsește ceva. Ceva-ul ăsta aș zice că ar trebui, înainte de toate, supus unei lărgite și echilibrate dezbateri publice, cu mult înaintea celei sugerate luni de președintele Iohannis, pe Legea Educației. În plus, în privința României pustii, căci asta e chestiunea în cauză, nu doar dezbaterea e vitală, ci, mai ales, soluțiile.

De aproape patru ani, străbat satele Moldovei la pas. Pe drumuri colbăite, pe dealuri colțuroase, prin văioage și pe coclauri în care nici măcar primarul nu ajunge, decât o dată la patru ani, să aducă găleți mai colorate decât la precedenta campanie electorală. Dar și pe căi mai bune, prin sate întemeiate la drum, în apropierea târgurilor mici sau a marilor orașe. Într-o statistică aproximativă, în trei din fiecare cinci sate situația demografică e crâncenă. Bătrânii sunt partea cea mai consistentă a populației. Consistentă raportat la numărul actual de locuitori ai respectivelor așezări. Scăderea natalității, veți zice, e de vină. E o percepție înghițită pe nemestecate, pe neverificatelea. Deloc reală.

Natalitatea, la sate, nu s-a înscris și nu se va înscrie neam în trend-ul european; oamenii încă sunt atașați familiei tradiționale, își doresc și au copii. Realitatea e că, de fapt, în ultimii 25 de ani s-a produs o depopulare masivă a satelor românești. Migrația către țările vestice, în căutarea unui loc de muncă, e principala cauză. În sate au mai rămas în bună parte bătrânii și tinerii care n-au avut curajul să plece. Prin urmare, și numărul de copii este foarte mic.

În județul Botoșani, am întâlnit zeci de astfel de sate. Slobozia, un sat din comuna Păltiniș, situat chiar pe malul Prutului, la granița cu Republica Moldova, altădată considerat măricel, ajunsese în 2013, la trecerea mea pe acolo, un biet cătun ce mai număra doar 30 de locuitori. Din școala satului mai rămăseseră doar ruinele, într-o răscruce de ulițe. Când urcau dâmbul spre biserică, bătrânii se opreau acolo, își scoteau pălăria și urmăreau cu privirea cum ruinele fundaţiei desenau pe verdele ierbii conturul claselor în care, odinioară, au învățat carte. Situația e aceeași în toate satele de pe Prut, aceeași și în satele din partea de nord-vest a județului, spre Dorohoi. Exemple, aș putea da cu duiumul.

În Neamț, văduvii și văduvele constituie nucleul dur al multor așezări. La Piatra Șoimului, aproape de Săvinești, satul s-a înjumătățit, după plecările în străinătate. Din jumătatea asta, jumătate sunt văduvi sau văduve.

În Bacău, la Drăgești (com. Dămienești) populația e formată aproape exclusiv din bătrâni. Așa de bătrâni și bolnavi, că preotul îi aduce cu mașina personală la biserică, pe rând, fiindcă, deși drumul nu-i lung, nu se încumetă să-l străbată. Identică situație și la Mărăști (com. Filipeni), și la Fichitești (com. Podu Turcului) și-n încă alte multe sate.

În județul Iași aș putea iarăși da nenumărate exemple. Repede, zic numai Mădârjac, Jigoreni, Zlodica.

Mai proaspete în minte mi-s cazurile din județul Vaslui, pentru că pe-acolo mi-am rupt pingelele toată vara asta. La Băbușa (com. Băcești) satu-i doar babe și moșnegi.

La Ciofeni (com. Zăpodeni), copiii, cum bine îmi spunea un localnic, ”îs rari ca giuvaierele. Dacă vezi unul, îți vine să-l pupi”. La Bălești (com. Cozmești), la Știoborăni (com. Solești) - aceeași situație. În Mănăstirea (com. Delești) populația e atât de îmbătrânită, că nici zece copii nu-s de toți în sat. ”A fost școală în regim simultan, pentru clasele I-IV. Dar s-a desființat, pentru că era nevoie de minim zece copii. Noi n-avem atâția”, mi-a zis preotul din sat, ca și cum ar fi vorbit despre un număr imens, uluitor, pe care nu ar putea visa să-l atingă vreodată comunitatea asta.

O parte însemnată din aceste sate nu cred că mai apucă un deceniu până să se pustiască de tot. Și totuși, în multe dintre ele, autoritățile locale au construit, cu fonduri europene, școli sau săli de sport. Clădiri pe care atârnă lacăte grele, căci n-are cine le frecventa.

Cred că-n abrambureala generală a guvernărilor de până acum, ministeriabilii pornesc întotdeauna de la o premisă falsă. Ei nu văd dincolo de populația din urban. Departe, după perdeaua compactă a blocurilor, stă o zonă rurală semidepopulată, care iese cu desăvârșire din calculele lor. E dureros să constați că nici măcar responsabilii de la nivelul județelor nu sunt documentați asupra situației din satele pe care le păstoresc, darămite cei din capitală…

Mă gândesc, totuși, la ce involuție a suferit țara asta, care se tot revendică de la Cuza încoace, ca fiind modernă și europeană. În 1875, Eminescu a fost numit de Maiorescu revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui. A primit sarcina de a vizita 152 de școli. Vă dați seama ce însemna să străbați acele județe la vremea aceea? În privința felului în care se circulă, mare lucru nu s-a schimbat nici azi. Am găsit, în unele sate din Vaslui, mărturii despre felul în care Eminescu înțelegea să inspecteze aceste școli, să vadă situația la fața locului. La Gârceni (jud. Vaslui), un sat de dincolo de Pungești, a stat zece zile. A văzut fiecare școală, felul în care predă învățătorul, cum arată localul, a notat neregulile, măsurile ce ar trebui luate. Pe-atunci, copiii învățau ori în vreo cocioabă prăpădită, ori în tinda bisericii. Și totuși, ministrul de atunci a avut interesul și preocuparea de a vedea cum stau lucrurile, ca să știe mai apoi cum să le poată îmbunătăți. Azi, ruralul intră în niște statistici făcute din pix, de o seamă de domni și doamne plictisiți de programul de bugetari, care nu s-ar deplasa din birouri nici picurați cu ceară.

Înainte de orice discuții despre Educație, despre România de mâine, despre generațiile ce vin, despre curriculă, discipline opționale, utilizarea tabletelor la orele de curs, mă tem că ar cam fi timpul ca guvernanții să coboare și în rural, să se mânjească de glod, să vadă și apoi să gândească măsuri pragmatice, care să regenereze economic, social și implicit demografic România profundă. Altfel, numai pe bază de demagogie, în zece-douăzeci de ani va rămâne pustie. Și nu mai ține chestia cu investitorii salvatori ai neamului, care să creeze locuri de muncă, cu alocații pentru mamele cu mulți copii sau cu ajutorul social.

Comisia Prezidenţială pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice atrăgea atenția, încă din 2009, în Raportul "Riscuri şi inechităţi sociale în România", asupra faptului că "îmbătrânirea demografică este un proces în plină expansiune (…). Există o tendinţă clară de creştere a numărului de persoane vârstnice singure - femei, în imensa majoritate a cazurilor - care vor constitui o problemă socială greu de rezolvat în special în comunităţile rurale îmbătrânite. Tendinţa de majorare a ponderii celor de vârsta a patra (80 sau 85 de ani şi peste) este, de asemenea, bine instalată şi se va amplifica în viitor".

Autorii raportului considerau că, după 20 de ani de declin demografic şi deteriorare a celei mai importante structuri a populaţiei - cea pe vârste, şi într-un context în care problemele redresării situaţiei demografice a ţării nu se află la locul cuvenit pe agenda clasei politice, "perspectivele demografice ale României devin şi mai sumbre. Riscurile economice şi sociale pe termen lung şi foarte lung sunt subestimate".

Au trecut șase ani de la întocmirea acestui raport, șase ani în care îmbătrânirea satelor și a populației în general nu mai e doar un fenomen ce va să vină, ci unul deja confortabil instalat. Iar autoritățile n-au mișcat un deget pentru a-l diminua.

Zilele trecute, un reporter l-a întrebat pe un puști abia intrat în clasa I de ce-i place la școală. ”Fiindcă-mi plac poveștile”, a răspuns, prompt, copilul. ”Dar de ce-ți plac?”, a insistat jurnalistul. ”Pentru că mă fascinează la cap”.

Odată cu îmbătrânirea galopantă a populației, în numai un deceniu politicienii n-o să mai aibă masă de manevră, n-o să mai aibă cui îndruga basme electorale. Dar nici așa privind lucrurile nu par a fi prea îngrijorați. Înțeleg că nu-i frământă deloc interesul public. Dar nici măcar interesul de partid, pe termen lung? Ce încrucișări s-or fi produs în regnul ăsta, de-a ieșit o clasă politică așa atrofiată în a gândi și a face? Iaca pe mine asta ”mă fascinează la cap”.