”GRIGORE T. POPA ERA CU MULTE ZECI DE ANI ÎNAINTEA CONTEMPORANILOR SĂI”

INTERVIU

Omis sau prezentat trunchiat de istoriografia comunistă, uitat nedrept de mult și după 1990, Grigore T. Popa, cel mai mare anatomist pe care l-a avut România, e azi încă prea puțin cunoscut publicului. Atât el, cât și opera sa. O mică parte a scrierilor i-au fost publicate. Însă aceste eforturi izolate n-au putut acoperi copleșitoarea dimensiune a ceea ce a lăsat viitorimii. Nouă, adică. De aceea, strădanii ca cele ale publicistului Richard Constantinescu, un atent cercetător al vieții și activității savantului, se înscriu într-un admirabil gest în slujba recuperării memoriei noastre culturale și științifice. O variantă mai scurtă a acestui interviu puteți citi și pe Hotnews.ro

Demersul tău, de a reda publicului o personalitate de o asemenea anvergură, e unul remarcabil și se înscrie printre acele eforturi așa de rare azi, în slujba istoriei și memoriei. Te-a ales Grigore T. Popa sau l-ai ales?

Sunt două direcții de discuție. În urmă cu 12 ani am participat, la București, la Congresul mondial al medicilor scriitori. Atunci am primit o carte, de la Claudia Voiculescu, care editase, împreună cu un profesor, Reforma spiritului a lui Gr. T. Popa. Am citit-o; textele mi s-au părut tulburătoare. Așa că, prin 2006, după ce terminasem de scris cartea Eminescu la Însemnări ieșene, am avut o întâlnire cu doctorul bârlădean Constantin Teodorescu, cu care am vorbit mult despre Popa. El mi-a dat două volume ale lui Traian Nicola: Valori spirituale vasluiene. La întoarcerea în Iași, m-am uitat peste acele volume. Era un efort acolo, se vedea, dar mi s-a părut că personalitatea lui Gr. T. Popa nu era întreagă.

În fine, în acest interval (2003-2006) citisem mult despre Popa, fără a transforma această chestiune într-o preocupare constantă. Dar mi-am dat seama că, deși Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași îi purta numele, deși în 1999 fusesem la un simpozion despre viața lui – se împlineau 50 de ani de când murise - eu tot nu știam mare lucru despre el. A început să-mi stârnească interes, mai cu seamă Reforma spiritului. Și, după întâlnirea de la Bârlad, am meditat la el. La un moment dat, m-am confruntat cu dilema de a alege între două personaje pentru teza mea de doctorat: între Elena Densușianu Pușcariu, prima femeie profesor de oftalmologie din lume, și Gr. T. Popa. Și mi-am dat seama că Popa este o personalitate mult mai amplă, în sensul că preocupările lui au fost foarte diverse: era interesat de biologie, scrisese despre învățământ, era un militant.

Așa că în 2011 mi-am susținut teza de doctorat, care s-a intitulat: ”Gr. T. Popa - medic, scriitor și publicist”.

De o vreme mă gândesc cum să-l aduc publicului pe omul Popa. Pentru că i-am descoperit și fațeta de tată, de soț, de om al cetății. Ultimele achiziții sunt scrisorile pe care el i le-a scris, din America, soției, Florica Popa. În aceste scrisori am descoperit un om diferit față de cel pe care-l percepusem eu. Un om care era viu și care își iubea enorm soția. De altfel, Florica Popa îl ajuta la traduceri, îi făcea lame de microscop. A înțeles foarte bine valoarea personalității și a muncii lui și a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a-l sprijini în întreaga lui activitate. Grigorel Popa, fiul său, mi-a spus: ”Tata n-ar fi fost ceea ce este azi, fără sprijinul mamei”.

Gr. T. Popa era și un om sever. Strănepoata lui, Ioana Popa, îmi povestea că atunci când intra în cameră toți copiii înghețau. Era, probabil, un anume tip de exigență înscris în tiparul epocii.

Cum l-ai convins pe Grigore Gr. Popa, fiul savantului, să-ți încredințeze documentele tatălui său spre publicare?

M-am întâlnit cu fiul lui Popa, Grigorel, chiar cu câteva luni înainte ca el să moară, în 2006. L-am căutat, la București. Știa că scosesem cartea Eminescu la Însemnări ieșene, în memoria tatălui său, așa că mi-a încredințat caietele de anatomie patologică și medicină legală, un caiet care se numește ”Filosofie și filosofi”, ultimul caiet pe care l-a avut în ascunzătoare , un dosar cu câteva documente, un plic cu o parte dintre scrisorile lui Popa din SUA și o serie de fotografii. Apoi, restul documentelor și fotografiilor le-am căutat în arhive, la București, Iași, Vaslui. Mai am câteva obiecte personale, decorații, am salvat niște lame de microscop făcute de Florica și Gr. T. Popa în 1932. Profesoara de la Biologie celulară care le-a văzut mi-a spus că azi, în laboratoare, nu au capacitatea de a fixa aceste țesuturi, așa încât o lamă să reziste 80 de ani.

Părinții l-au vrut preot, dorința lui a fost să fe ofițer, a ratat obținerea unei burse “Adamachi” pentru Facultatea de Științe Naturale, dar, printr-un noroc, primește o bursă și ajunge la Medicină, domeniu în care a făcut enorm. Ce era sădit, de fapt, în structura lui Grigore T. Popa, ar fi putut excela la fel în alt domeniu?

Cred c-ar fi excelat, da. Oricum, se considera mai mult biolog, decât anatomist, se revendica la Școala profesorului Cantacuzino, a lui Francisc Rainer, oameni care vedeau mult mai larg noțiunea de medicină, de științe ale vieții. De altfel, a excelat în cercetare, în scris, în tot ce a întreprins.

” E posibil ca traseul lui să fi fost altul, dacă n-ar fi ajuns în SUA”

Cred că, lăsând la o parte, sigur, structura sa intelectuală, obținerea bursei în America a fost punctul de plecare în construcția sa ulterioară. Dar în postfața cărții Jurnalui unui savant român în America spui despre Gr. T. Popa că a fost ”un om deplin”. Mi-a plăcut mult sintagma . Ce-l făcea, de fapt, deplin?

E posibil ca traseul lui să fi fost altul, dacă n-ar fi ajuns în SUA. Să ne imaginăm un pic.

Gr. T. Popa a fost un copil orfan de mamă, din Șorăneștii Vasluiului, crescut într-o familie refăcută, care l-a acceptat mai greu. Primul șoc al vieții a fost venirea la Iași, la liceu. Impactul cu SUA a fost major. America anilor '20-'30 era cu totul altceva decât este acum. A întâlnit oameni care i-au înlesnit aproape totul, de la învățarea limbii engleze, pe care el n-o știa, până la contactele de zi cu zi. Societatea americană, în toate măruntaiele ei, contactul cu universitatea, cu profesorii ei, cu campusurile, l-au format, l-au instruit, l-au transformat. Cred că a fost dezamăgit de ce se întâmpla în România acelor ani și, la întoarcere, a încercat să modifice instituțiile prin care a trecut. ”Omul deplin” s-a implicat temeinic pe multiple planuri. A abordat o multitudini de subiecte în scris, fără snobism sau ipocrizie, ci cu competență. Cei care au scris despre el ca om de cultură, nu l-au considerat un superficial. Cei care au scris despre el ca cercetător, au scris pe baza unor descoperiri majore și care nu sunt numai sistemul port hipotalamo-hipofizar, ci și multe altele. Cei care au analizat activitatea lui de epitrop (epitrop al Epitropiei generale a Casei Spitalelor ”Sf. Spiridon” Iași – n.r.) au văzut că a produs schimbări majore – am câteva documente în care el solicita restaurarea unor biserici și mănăstiri monumente istorice, pentru care primise chiar aprobarea lui Iorga. De atfel, dacă în curtea Spitalului ”Sf. Spiridon” din Iași există un monument în care s-au adunat mormintele ctitorilor, i se datorează.

Era foarte serios și foarte responsabil. La un moment dat, a primit mașină de serviciu de la Epitropie, dar n-o folosea, mergea pe jos până acasă, în Păcurari. Academicianul Constantin Ciopraga îmi povestea că el, tânăr fiind, îl pândea pe Gr. T. Popa seara, în Păcurari, când venea la braț cu Florica Popa. Purta un palton gri și, de obicei, îl surprindea că era așteptat de Topârceanu. Ambii își trimiteau unul altuia texte, pentru a se corecta și a primi sugestii sau critici.

Dacă e să discutăm despre implicare, s-a implicat în ridicarea și în schimbarea mentalității ieșenilor. Are și o conferință – ”Starea actuală a Iașului” - foarte critică, dar o critică făcută cu tristețe. El văzuse în străinătate că în alte părți contribuția în comunitate este văzută altfel, pe când în Iași, mentalitatea lenevoasă a moldoveanului îl împinge doar să se tânguie că de aici nu se mai poate face nimic, de când s-a mutat capitala la București. De aceea, a militat continuu. De aceea, dacă a existat post de radio în Iași, în mare parte i se datorează, dacă sunt niște instituții care au funcționat sau care au fost consolidate, i se datorează. Chiar după ce a plecat la București a continuat să se întoarcă în Iași cu diverse conferințe sau să țină conferințe în sprijinul Iașilor și chiar să susțină o revistă în capitală – Cercul ieșenilor din București.

Pe lângă cercetările vaste din domeniul Anatomiei, Popa s-a remarcat și printr-o reală preocupare pentru reorganizarea învățământului și a spiritului universitar, probabil și ca urmare a achizițiilor și observațiilor făcute în sistemele de învățământ universitar pe care a avut ocazia să le cunoască grație bursei Rockefeller. Există azi sau a existat la vremea respectivă, în sistemul universitar românesc, vreo adaptare practică a bogăției de idei adusă de Popa de peste ocean și din Occident?

Într-una dintre scrisorile pe care i le-a trimis Onisifor Ghibu lui Popa, din ciclul celor dedicate problemelor învățământului, acesta spunea că îl consideră unul dintre cei mai mari pedagogi și îl sfătuia să-și publice textele într-o carte despre educație. Asta sper să facem noi, la Editura Filos, în viitorul apropiat. La orice schimbare ministerială, la politizarea învățământului, când sesiza neajunsuri în rândurile profesorimii– despre toate scria; le simțea ca nimeni altul. Era ca un seismograf. Educația fost o preocupare constantă. În toate textele sale sunt idei legate de educație, de învățământ. Încă din anii de după terminarea facultății a publicat o broșură în care susținea că, în timpul studiilor, tinerii ar trebui să citească, să călătorească și să nu se implice în politică, pentru că nu au maturitatea de a înțelege cum stau lucrurile. De fapt, autoanalizându-se, el a scris despre sine că a greșit implicându-se în mișcările studențești, sprijinind unele idei.

Dar sistemul universitar românesc, cel de-atunci sau cel de-acum, s-a hrănit cumva din ideile lui?

Dacă ar fi să analizăm ceea ce spunea el despre evaluări, despre faptul că la Medicină intră prea mulți studenți față de câți putem să ducem în teren sau din perspectiva numărului cu care poate un profesor să interacționeze, nu considera testele o modalitate eficientă de a evalua studentul; milita pentru interacțiunea cu studentul, pentru testarea anumitor aptitudini dintr-o zonă a științei sau a Medicinei. Era adeptul ”universității fără ziduri”. El spunea că nu zidurile reprezintă Universitatea, ci oamenii.

”Toată presa interbelică îl pomenește”

Ce-l deosebea de ceilalți intelectuali ai timpului său?

Multe idei, atât de la modă azi, se regăsesc în scrierile lui T. Popa, chiar mai echilibrate, mai elaborate și mai bine conturate. Gr. T. Popa era cu multe zeci de ani înaintea contemporanilor lui. Deschiderea lui, puterea lui a absorbi și de a trece prin filtrul personal realitatea, l-au ajutat să intuiască unele lucruri pe care poate nici astăzi nu suntem în stare să le înțelegem sau să le aplicăm.

Dacă ar fi trăit acum, cu siguranță ar fi avut site, ar fi ținut prelegeri difuzate pe youtube, ar fi utilizat multe dintre facilitățile tehnologiei și le-ar fi pus în slujba studenților, după cum făcea și cu noutățile din vremea lui.

Profesorul Popa a fost ceea ce am spune azi că s-ar numi o voce puternică a societății civile. Către ce direcții s-a îndreptat cu precădere?

Din studenție a inițiat și i-a scris ministrului Învățământului, cerându-i aprobarea de a organiza conferințe pentru țărani, la sate. Ținea conferințe radiofonice, la Iași și la București. A fost președintele Cercului Didactic, de la Iași, a fost președintele Societății de Medici și Naturaliști din Iași. În cadrul Epitropiei ”Sf. Spiridon” s-a preocupat de restaurarea unor monumente, de un azil de bătrâni. Scria la Însemnări ieșene, iar corecturile revistei ajungeau la el, chiar și când se afla la studii, în Anglia; el dădea cumva girul publicării. Sprijinea studenții, pe unii și material, mergea cu ei în excursii în jurul Iașului. În studenție a tradus Istoria Creației a lui Ernst Haeckel, iar în anii '40 Anatomia lui Gray (autor Henry Gray – n.r.) împreună cu soția sa. A făcut enorm și în domeniul administrativ, ca decan al Facultății de Medicină, la Iași și București. L-am considerat un fel de antreprenor social. Toată presa interbelică îl pomenește. Era o figură a momentului; nu lipsește din epocă.

A fost preocupat, în egală măsură, de viața Iașului. Este celebră conferința sa privind ”Starea trecută și actuală a orașului”, una dintre cele mai reușite radiografii ale capitalului uman al acestui oraș. De unde provenea acest atât de rafinat simț psihosocial?

Marele profesor de sociologie Adrian Neculau chiar l-a apreciat ca fiind unul dintre cei mai importanți psihosociologi români. Foarte multe dintre textele lui sunt de analiză psihosocială. Era în permanent contact cu elita mondială din știință, călătorise mult, văzuse multe și cred că reușea să aibă o atentă privire asupra socialului românesc și străin.

Societatea românească îşi avea dezechilibrele ei în vremea în care s-a exprimat Grigore T. Popa: existau o fractură social semnificativă şi o cultură democratică care păşea cam stingher. Dialectica specială a privirii – ochiul cu care ştia să vadă lucrurile şi să le plaseze foarte corect –, validitatea şi claritatea demonstraţiilor sale, interogativitatea vivace, prospețimea curiozității, scriitura vie, ne determină să-l considerăm unul dintre importanţii psihosociologi interbelici români.

Universitarul, înconjurat de o aură de popularitate

A fost profesor, dar și un tip anume de intelectual, așa cum azi rar întâlnești. Cursurile de Anatomie pe care le ținea erau adevărate incursiuni enciclopedice. Cum se manifesta profesorul Gr. T. Popa în mijlocul studenților?

Povestește Maria Golăescu, o fostă studentă de-a lui, că era înconjurat de o aură de popularitate, mai ales după întoarcerea din străinătate. Studenții îl așteptau pe hol. Ținea cursurile acestea excepționale, la care studenții îi scriau pe bilețele întrebări din diverse arii de interes. În caietele pe care le am de la fiul lui există însemnări în care se observă o dinamică a cursurilor. El n-a scos o carte de Anatomie; considera că dacă există tratate importante de Anatomie pot fi studiate acelea. Era iubit de studenți, deși era foarte sever. Cei care nu reușeau să treacă anul la Popa se transferau în Italia sau Franța și reveneau după ce se terminau anii I și II de Anatomie. Emana severitate, dar nu una falsă. Studenții plecau convinși că nu profesorul a fost de vină pentru eșecul lor, ci ei înșiși. Menționările studenților îl prezintă ca pe un om integru, ca pe un profesor cu o vastă cultură, care îi îndemna permanent să se îndoiască de ce spune profesorul, să aibă permanent niște întrebări, să caute răspunsuri în mai multe surse. Organiza pentru studenți “Referatele de miercuri” - am un caiet al lui care chiar așa se intitulează – în cadrul cărora erau puse în discuție și analizate diverse cărți de știință, de filosofia științei. Era un fel de atelier de discuție.

”America i-a prins bine”

Cunoști foarte bine perioada pe care a petrecut-o în SUA. Cât de transformat s-a întors în țară?

El a plecat cumva tulburat de faptul că a lăsat acasă o soție însărcinată și cu un copil mic; asta se poate vedea din corespondența cu Florica Popa. A plecat fără să știe limba engleză, fără să mai fi fost plecat în spațiul din afara țării vreodată. Era prima întâlnire a lui cu străinătatea. Totul l-a marcat. Din scrisori se observă că vrea să înțeleagă cum funcționează mecanismul american, cum se poate chivernisi cu banii. S-a schimbat, în sensul că s-a maturizat altfel în acea societate dinamică, în contact cu cercetările și ideile pe care le aveau cei din universitățile americane. A împrumutat ceva din spiritul acesta antreprenorial, de organizare, de schimbare, pragmatismul din Occident. El era o fire boemă, iar America i-a prins bine, l-a mobilizat, i-a dat puterea să creadă că se pot produce schimbări, dacă te implici, dacă știi să-ți găsești colaboratorii. A fost tot timpul conștient că un profesor are valoare și prin valoarea școlii pe care o lasă. Ca și după profesorul Cantacuzino, și în urma sa au rămas niște nume mari, Palade (George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină, în 1974 – n.r.), spre exemplu.

Ce relație a existat între Grigore T. Popa și George Emil Palade?

Popa l-a susținut, l-a sprijinit și, în momentul în care el ar fi vrut să se întoarcă din America, să-i fie de ajutor profesorului, pentru că auzise că în țară sunt niște tulburări, i-a scris și l-a sfătuit să-și continue cercetările și să rămână acolo. Dacă Popa ar fi gândit egoist, chemându-l în țară, și nu ar fi gândit din perspectiva câștigului pentru știință, nu știu dacă am mai fi vorbit despre un Palade laureat al Nobelului.

Un fin observator al malformării societății postbelice

În celebrul ultim discurs public ținut la Ateneu, pe 15 aprilie 1947, a afirmat că salvarea noastră, ca nație, este întoarcerea la morala creștină. A fost un discurs - sentință?

Popa s-a clădit din ideile de stânga ale vremii. Ca biolog, s-a format în Occident, fiind influențat de biologia evoluționistă. Dar permanent a fost în contact cu lumea Bisericii. Era în firea sa să vorbească așa, văzuse lumea, fusese pe front în primul război mondial, toate astea îl determinaseră să înțeleagă complex viața. Pe urmă, activitatea sa de anatomist, de biolog, cu siguranță a avut un impact asupra gândirii sale.

A avut un sfârșit chinuit și dramatic. De ce boală suferea?

S-a spus, la un moment dat, că avea o boală de rinichi. Dar probabil că de vină a fost stresul la care a fost supus. El a observat pe viu malformarea societății acelor vremuri, odată cu venirea comuniștilor. A militat pentru repetarea alegerilor din 1946, măsluite de comuniști. În Memoriile lui Ioan Hudiță, Popa este menționat foarte des; Iuliu Maniu și-l dorea ca ministru al Învățământului.

După conferința de la Ateneu a stat fugar, în subsolul Institutului de Anatomie din București, hrănit numai cu pâine și apă. Din omul care fusese în preajma laureaților de Nobel, a regelui Carol, care și-l dorea promotor al ideilor lui, a fruntașilor țărăniști care îl doreau ministru al Învățământului, a sfârșit într-un subsol, în frig și foame. Toate astea au săpat în sănătatea lui.

Dacă întreaga sa operă medicală, publicistică, s-ar pierde și-ar rămâne numai un fragment de scrisoare cred că ar fi de ajuns pentru a fi așezat în aceeași categorie cu cei care au suferit în temnițele comuniste.

Și cred că nu contează foarte mult persoana fizică, cât ceea ce a lăsat el, exemplul lui de viață și educație, din care se pot hrăni generații întregi

”Să nu încetezi să crezi în puterea cărții”

Societatea românească e, ca un film care rulează în buclă, exact la fel de nedreaptă cu personalități de talia lui Gr. T. Popa, lăsând uitarea să se așeze comod peste memoria lor. De ce e util să avem azi un Gr. T. Popa redescoperit, redat publicului?

Pentru exemplul lui de moralitate, de verticalitate, de complexitate a abordărilor științifice, literare, sociale, de implicare în social, în comunitate. Pentru că a militat ca autorii români importanți să publice în străinătate, pentru a fi cunoscuți la nivel academic internațional. Apoi, pentru imaginea sa de reper existențial, pentru exemplul de dezvoltare personală. El a demonstrat că, în ciuda condiției de om sărac sau fără posibilități, poți ajunge acolo unde dorești, dacă nu încetezi să crezi în puterea cărții.

*****

UNA DINTRE CELE MAI STRĂLUCITE MINȚI ALE INTERBELICULUI

Născut într-un sat amărât al Vasluiului, la Șurănești, la 1 mai 1892, Grigore T. Popa avea să devină una dintre cele mai strălucite minți ale României interbelice. Absolvent de Medicină, dar și al Facultății de Științe Naturale, format în spiritul Școlii profesorilor Ioan Cantacuzino și Francisc Rainer, primește în 1925 o bursă Rockefeller, pe o durată de trei ani, la universități de prestigiu din SUA și Marea Britanie.

Întors în țară cu acumulări științifice importante, cu o solidă privire asupra modului în care ar trebui reorganizat învățământul și spiritul universitar, Grigore T. Popa se remarcă drept o voce competentă și credibilă a intelectualității românești. În 1928 câștigă, prin concurs, postul de profesor de Anatomie a Facultății de Medicină din Iași. În paralel cu activitatea universitară, scrie mult, dovedind un excepțional simț psihosocial, publică, traduce. În Medicină, face cercetări strălucite în ceea ce privește axul hipotalamo - hipofizar, cu un accent special asupra hipofizei, dar și în ceea ce privește dura mater craniană, rezultatele acestea intrând, de altfel, în tratatele clasice de anatomie. Sprijină comunitatea ieșeană, susține conferințe la sate, editează ”Însemnări ieșene”, alături de Sadoveanu și Topârceanu, una dintre cele mai fecunde reviste ale epocii.

În 1936 este ales membru corespondent al Academiei Române. În 1942 se transferă la București, ca profesor de anatomie la Facultatea de Medicină, al cărei decan va fi timp de doi ani.

Întreaga activitate îi este marcată de spiritul său neîngrădit, impregnat puternic de ideile cu care se întorsese din America. Militează pentru drepturi și libertăți, apăsând pe cuvinte în situații delicate, intrând în repetate rânduri în conflict cu noua ideologie ce-și făcea, perfid, loc în societatea postbelică. ”A trăi cu orice preţ nu-i semn de mare vitalitate, ci doar semn de încăpăţânată vegetaţie. Trebuie să trăim în libertate şi în nestânjenită desfăşurare a puterilor noastre; iar dacă viaţa nu ne poate asigura această libertate mai bine să pierim opunându-ne”, scria, parcă anticipând finalul propriei vieți, în ”Însemnări Ieșene”, în 1939.

Credința deplină în libertatea de gândire e, de altfel, amprenta ultimului său discurs public, susținut la Ateneul Român, intitulat ”Morala creștină și timpurile actuale”. Acesta va avea drept consecințe hăituirea sa permanentă de către noul regim, excluderea din învățământ și din Academie și, în cele din urmă, dramaticul sfârșit, la numai 56 de ani, pe 18 iulie 1948.

Omis sau prezentat trunchiat de istoriografia comunistă, uitat nedrept de mult și după 1990, Grigore T. Popa, cel mai mare anatomist pe care l-a avut România, e și azi încă prea puțin cunoscut publicului. Atât el, cât și opera sa. Universitățile de Medicină din Iași și București păstrează câteva cărți și obiecte ce i-au aparținut, extrase din lucrările sale, fotografii sau copii după documente. O mică parte a scrierilor i- au fost publicate. Însă aceste eforturi izolate n-au putut acoperi copleșitoarea dimensiune a ceea ce Gr. T. Popa a lăsat viitorimii. Nouă, adică.

De aceea, strădanii ca cele ale publicistului Richard Constantinescu, un pasionat cercetător al vieții și activității savantului, se înscriu într-un admirabil gest în slujba recuperării memoriei noastre culturale și științifice. Colecția de scrieri Grigore T. Popa, inițiată prin tipărirea, în 2014, la Editura Filos, a volumului Jurnalul unui savant român în America, va fi completată, în vara acestui an, cu alte câteva lucrări dedicate. Acestea vor fi publicate la Editura „Grigore T. Popa”, în parteneriat cu Editura Filos, răspunzând, așa cum sublinia Richard Constantinescu, ”necesității unei reaşezări a scrierilor lui Grigore T. Popa în reflecţia contemporană”.

#GrTPopa