11SEPTEMBRIE-LE MEU
Era luni și era septembrie. Într-o toamnă cum Iașul obișnuiește, uneori, să aibă: caldă molatecă, leneșă, cu lumini furișe, cu luciri stinse, cu apusuri ruginite. A fost, oficial, începutul meu. Prima zi într-o redacție de ziar. Tot atunci, în acel 11 septembrie, Răzvan, un coleg hârșâit deja în ale presei, mi-a făcut botezul terenului.
Rețin perfect fiecare detaliu al zilei: drumul, prin friguțul dimineții, spre Spitalul ”Spiridon” din Iași, epicentrul micii secte a reporterilor de pe Sănătate, privirile indiferente ale ”veteranilor”, plictisiți de-atâta așteptat pe holuri, măsurându-mă cu oleacă de dispreț și de greu dobândită superioritate. Curând am înțeles că un reporter bun nu e neapărat cel care scrie bine. Eficiența lui se măsura în anii de experiență, în abilitatea de a-și fi făcut surse prin cele mai neumblate locuri și, mai ales, în capacitatea de a reuși pe de o parte să producă subiecte, iar pe de altă parte să nu piardă subiecte. Abia apoi, mult mai târziu, venea partea cu scrisul.
Odată, în acel așa de plin de disperări început al meu, am pierdut un subiect. Un caz de gangrenă gazoasă (o boală infecțioasă gravă și rară) ajunsese în Clinica profesorului Eugen Târcoveanu. Despre caz scrisese un singur ziar. Luată la întrebări, în ședința de sumar, m-a cuprins așa o ciudă, că m-am hotărât pe loc să investighez suplimentar. Cum stăteau lucrurile de fapt: cazul, doar o suspiciune, neconfirmată de analizele ulterioare, fusese furnizat de prof. Târcoveanu , sursă importantă a veteranilor din presă. Colega care obținuse informația a speculat puțin pe marginea ei, cu detalii despre pacient, cu declarațiile medicilor și a publicat, astfel, o „exclusivitate”. M-am întors furioasă în redacție, gata să demonstrez că nu pierdusem, de fapt, nicio știre. Am scris în după-amiaza aceea un articol-cearșaf, aproape un manifest, în care demontam, cu argumente și cu mult patos, exclusivitatea colegei. Evident, nu l-a publicat nimeni; redactorul-șef doar a zâmbit cu multă înțelegere… Dar episodul ăsta m-a ajutat să conștientizez că pe teren ai nevoie de 16 ochi, nu de doi și că un subiect nu vine niciodată singur spre tine. Trebuie căutat cum cauți apă în deșert. Și ca să-l găsești trebuie să ții deschiși toți cei 16 ochi.
Terenul în sine era o trambulină. Inițierea. Pe teren se decidea cine rămâne și cine nu într-o redacție, pe teren se stabileau ierarhiile printre reporterii de pe un anumit domeniu, pe teren primeai sau nu acceptul de a intra în cercul lor, al veteranilor, de a face schimb de informații, de a da, cum ar veni, la schimb subiecte contra subiecte, pe teren te căleai pentru ceea ce avea să însemne meseria asta. Pe teren simțeai pentru prima dată semnele gastritei, care venea cumva la pachet cu a fi reporter, dar nu-ți mai păsa de nicio gastrită din lume când plecai plutind spre redacție, c-un subiect bun în tolbă, c-un interviu reușit sau pur și simplu c-o agendă plină de știri pentru ediția de a doua zi.
În 11 ani, roata presei românești s-a învârtit atât de haotic, încât povești ca cele de mai sus par azi naive nostalgii. Presa e tot mai slabă, mai destructurată, distrusă în bună parte din interior. Nu avem instituții media care să țină echilibrat agenda publică și care să constituie reper pentru ceea ce ar trebui să însemne școala românească de jurnalism. Cercul ziariștilor s-a restrâns, s-a făcut mic, mic de tot. Supraviețuiesc precum talibanii, în celule redacționale, izolați de zgomotul noii prese, doar ei și patima lor. Meseria și-a diluat atributele: reporterii s-au transformat (în cel mai bun caz) în telefoniste sau în internauți compilatori de texte. Sau, mult mai grav, în pungași gata să șterpelească din on line-ul atât de generos, printr-o metodă ce pare să fi devenit act reflex în mentalul colectiv: copy-paste. A face teren s-a redus la doar câțiva metri pătrați, în fața parchetelor, a tribunalelor, a DNA-ului sau a penitenciarelor, după caz.
Nu-s nostalgică. Nu bocesc după vremurile trecute. Lucrurile trebuie să evolueze. Dar nu așa. Azi, la doar un click distanță stă presa din întreaga lumea. Nicăieri n-a luat-o razna ca la noi.
Nu pot, cu toate astea, să cânt prohodul presei noastre. Mi-aș dori să apuc ziua în care-n media românească să se fi produs un 11 septembrie. Un ceva care s-o zguduie, s-o scuture de otrava imposturii și s-o lase să se reconstruiască, pe temelii curate.
Da, ăsta ar fi un subiect pe care n-aș vrea să-l pierd.
