ZILELE NORDULUI, UN SUBLIM SPECTACOL AL NORMALITĂȚII

La început de august, colțul nordic al Moldovei s-a scuturat de obișnuita amorțire, și-a deschis larg ușile, și-a primenit ograda și nici n-a apucat bine a zice ”festival”, că s-a și trezit cu oaspeții în prag. Iar sărbătoarea n-a ținut numai trei zile, ca-n basmele de demult, ci patru bătute pe muchie (6-9 august). Unii (organizatorii) au dormit puțin sau deloc, provocându-și propriile limite, alții (voluntarii) au învățat cât într-o viață și aproape toți (participanții) au decretat: Nordul e un spectacol viu, captivant, o sumă de scene fabuloase, dar neștiute, pe care, pe măsură ce le descoperi, ai vrea să le pitești în buzunar, să le iei cu tine și să le-arăți tuturor.

Bine, gata, las deoparte jocurile de cuvinte și vă spun povestea. N-a început cu ”a fost odată...”, ci cu ”Facem. Acum!”. Darabanii, cel mai nordic orășel al țării, au fost gazda-fanion a uneia dintre cele mai faine întâmplări culturale din istoria sa și a Botoșanilor întregi. Aflat la cea de-a doua ediție, Festivalul ”Zilele Nordului”, inițiat de Asociația Nord (fondatori: frații Ștefan și Alexandru Teișanu și Ionel David) a coagulat energiile risipite de veacuri prin acest ținut, le-a adunat în evenimente de marcă și le-a dăruit publicului, ca să le simtă nu doar cu ochii, ci și cu mintea și cu inima. Și-a mai făcut ceva: a redat conceptului de festival sensurile sale adevărate, profunde, tematice, a acordat conceptul, cu scopul și acțiunea, într-o Românie care-a împachetat, cu precădere în ultimul deceniu, ideea de festival în fum de mici și grătare, în acorduri de muzică ieftină și în valuri, gâlgâinde, de bere.

La Mihăileni, Liveni și Darabani, cele trei noduri ale traseului cultural propus de organizatorii festivalului, s-au întâmplat lucruri uluitoare.

Debutul s-a întrupat într-un gând trimis, pe parcursul unei zile întregi (6 august), către liniștea din care Enescu ascultă, poate, și acum, discret și atent, sunetele Moldovei sale dragi.

În curtea casei bunicilor maestrului, de la Mihăileni, aflată în miezul procesului de restaurare – acolo a început totul. Pereții de vălătuci și lut și-au reluat, cu demnitate, înfățișarea, după ce mâini asprite de meșteri-țărani, de peste deal, din Hilișeul vecin, i-au tot modelat și îndreptat, să-i înzdrăvenească a ține din nou acoperișul. Cu sprijinul cuvenit (și din partea Asociației Nord), casa începe a prinde iar contur.

Dar așa, cu pereții galbeni, de lut uscat, cu acoperișul pe jumătate drănițat, a găzduit, în ograda-i largă, o conferință de presă și un concert susținut de cvartetul Nuages, din Cluj. Acordurile au sunat impecabil, din chiar cerdacul casei, zburând când lin, când săltăreț de tot, într-o suită de piese cu influență folclorică, parcă pentru a pecetlui legătura dintre pământ, oameni, casa aceasta cu duhul ei și spiritul marelui Enescu.

Spirit pe care l-am simțit și mai pregnant, și mai profund, mai încărcat de taină, acasă, la Liveni. Acolo, la margine de moșie, într-un loc în care se întâlnesc zările, iar dealurile cu fuste foșnitoare, de porumb se arcuiesc după o geometrie știută doar de pământ și cer, s-a născut, tot într-un august de jăratic, Jurjac. Am făcut turul casei ce-a condensat primii trei ani din existența muzicianului, am ascultat povestea și-am reconstituit atmosfera de caldă bucurie a muzicii, cântată din cerdac, la fel cum însuși Enescu făcea, odinioară. Nuages Cvartet și-a dovedit încă o dată măiestria, iar publicul și-a mai trecut o sărbătoare în catastiful acelora mari, grăitoare, pe care le numeri pe degete într-o viață.

Nu l-am lăsat prea mult pe maestru la odihnă, în livada din fața casei, printre merii pitici. L-am trecut dealurile spre Darabani, târgul pe care-l știe prea bine, căci cândva a cântat și aici, la scripca unui lăutar de-al locului. Care lăutar, de mare emoție că strunele i-au fost atinse de așa mână măiastră, a rupt-o de genunchi, gândind că de-acum își va fi îndeplinit misia pe lumea de pe pământ a viorilor. La Darabani, deci, în fața conacului lui Theodor Balș, boier moldovean al veacului XIX, iubitor și el de carte și de ce-i plăcut inimii, duhul enescian a plutit din nou. Les Nuages, în formație completă, de cinci, ne-au atins pe dinăuntru, ca şi cum ar fi atins corzile propriilor viori. Potopul să fi venit şi n-ar fi fost bai. Darabanii au plutit în prima seară de festival, pe ritmuri calde şi diafane.

Cele trei zile ce-au urmat au fost pline de ritm, de culoare și de fantezie. Festivalul și-a deschis larg porțile, într-o avalanșă de activități și evenimente care de care mai interesante, mai ispititoare, mai pline de miez. Și, ca la un veritabil festival, au fost așa de multe întâmplări în care cultura și educația și-au dat mâna, încât, la final, am rămas cu regretul că n-a fost timp, fizic, să particip la toate.

Imaginați-vă că într-un orășel de numai 9.000 de locuitori, cum sunt Darabanii, într-o vară așa de pârjolitoare, tinerii au ales să uite de distracțiile de sezon și să participe la ateliere (de fotografie, de film, de teatru și improvizație, de formare personală). La cel de scriere creativă, le-am fost ghid și-s mândră tare de cursanții mei.

Dar imaginați-vă că la Darabani, în cinematograful ”Făclia”, uitat, cu nume cu tot, din perioada comunistă, au rulat scurt metraje(!!).

Apoi, faceți un efort (ok, vă ajut și eu cu niște fotografii :) ) și închipuiți-vă o expoziție de pictură (a Școlii populare de arte Botoșani) pe ”Rătușanu”, vechea uliță a târgului, azi transformată în alee, ce lega și leagă și acum centrul orășelului de liceu și de spital.

Eu ceva mai liniștitor, mai diafan și mai încântător decât această expoziție stradală, n-am mai văzut demult. Și, oricum, nu m-aș fi așteptat să văd la Darabani.

Ca să nu uit, vă spun tot acum: a fost și teatru. Spectacole cu bilet și actori în toată regula, ai companiei de teatru Create. Act. Enjoy, de la Cluj. Ba chiar și lansări de carte. Două. Cu personalități și ecouri ce vibrează până departe, dincolo de granițele locului.

Tabloul a fost completat de tururile ghidate în Nord (cel mai nordic punct al județului, Slobozia, la Casa Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, în Poiana celor Patru Stejari ai lui Ștefan cel Mare, de la Teioasa).

Sâmbăta ne-a găsit la Ansamblul arhitectural al bisericii de lemn de la Hilişeu Crişan ( despre care am scris aici, încă din 2013: Fortăreața boierească de la Hilișeu Crișan). Sunet de vioară, pâine şi sare, o pace anume a locului, oameni calzi şi diriguitori ai aşezării cu aplecare către frumos şi către ce-i bun pentru suflet - asta mi-a rămas din trecerea prin timp întâmplată în ograda bisericuței lui Curt, de la Hilişeu Crişan.

A urmat urcuşul spre stână - căci da, acolo încă mai există.

Și-o îmbrățişare, cât ne-a ținut privirea, a atât de greu cercaților Codri ai Herței.

Estimp, alți musafiri ai Nordului vizitau Livenii și se plimbau cu căruța în lunca Prutului.

Fotografia și-a găsit și ea sălaș potrivit la Zilele Nordului, în două expoziții ademenitoare: una a hoinarilor Sorin Onișor și Dorin Sveduneac, iar cealaltă a grupului pasionaților de fotografie de la Darabani.

Și fiindcă din paleta artelor ar fi fost necinstit să lipsească concertele pentru tineri, Poiana Teioasa a găzduit trei seri de spectacole explozive. Eu, dincolo de bucuria muzicii, am mai văzut ceva acolo: o mare și entuziastă familie – cea a dărăbănenilor - și spiritul, parcă trezit din somn, al apartenenței la aceeași comunitate.

Or mai fi fost de enumerat încă multe, dar toate poveștile cer un final. Ăsta, al nostru, al celor din Nord chemați acasă de temerarii frați Teișanu să-i spunem ținutului ce nu i-am spus cât am stat acolo și să ducem veștile despre el mai departe, e unul ce se scrie simplu, fiindcă așa a fost și festivalul: o invitație la normalitate.

Zilele Nordului au fost un pretext, o sărbătoare sub umbrela căreia oameni, locuri, povești, legende au prins a vorbi iarăși despre regiunea lor. Apoi, au fost un prilej de a aduce la Darabani, în capătul țării, ideea de voluntariat. Zeci de tineri – elevi de gimnaziu și de liceu- s-au înrolat în echipele de voluntari și au învățat ce presupune uriașa bucătărie a organizării unui astfel de eveniment. Fiindcă au fost, pe rând, și responsabili, și reponsabilizați. Pe urmă, a mai fost ceva – un festival-spectacol (dedicat muzicii, culturii, educației și călătoriilor) și nu un festival de dat în spectacol. Ceea ce, în orbecăiala și kitsch-ul festivismului de provincie, pare aproape un miracol să poți pune în practică. Iar ei au reușit.

Și, poate ce-i mai important, festivalul ăsta a redat oamenilor locului un soi de constructivă mândrie, un fel anume de patriotism local, care nu-i nici gratuit, nici sfidător, nici deranjant. Ci-i sincer, curat și cât se poate de natural. Deși asta s-a întâmplat tot timpul, abia sloganul festivalului i-a făcut să conștientizeze că în Nord rădăcinile cresc.

Aș sublinia, în final, că Asociația Nord (organizatoarea festivalului Zilele Nordului) are toate calitățile unui alergător de cursă lungă în lupta de gherilă cu hățișul autorităților. Știți cum sunt ei, cei care alcătuiesc asociația aceasta? Ca o nucă tare, ce nu cedează nicicum, nu obosește și, cel mai important, nu renunță. Căci au un singur scop, de la care au început a construi: să schimbe, în bine, mentalități.