CUM SE ÎNGROAPĂ ISTORIA. LA SOLEȘTI
Acum câteva zile am trecut prin localitatea vasluiană Solești. Așezat pe un versant domol, la numai câțiva kilometri distanță de orașul Vaslui, satul se mândrește cu un renume greu în istorie. Sau, mai corect spus, s-a mândrit, până cu ceva vreme în urmă.
Aici, la începutul secolului al XIX-lea, familia boierilor Rosetti ridica un conac elegant, împrejmuit cu zid zdravăn, de cărămidă, și umbrit de un splendid parc, garnisit cu arbori aleși, după moda timpului. În acest conac avea să se nască Elena Rosetti, cea care va deveni soția primului domn ales al Principatelor Unite - Alexandru Ioan Cuza. Și tot aici, aceeași Doamnă avea să fie adusă de la Piatra Neamț, pentru a fi înmormântată, în 1909.
Cunoscută mai ales pentru activităţile sale filantropice, Elena Cuza rămâne în istoria României o figură importantă, ce a marcat epoca marilor reforme iniţiate de soţul său, domnitorul Al. I. Cuza.
Născută în 1825, la Soleşti - Vaslui, în familia boierilor Iordache şi Catinca Rosetti, Elena avea să devină soţia lui Alexandru Ioan Cuza în 1844, la vârsta de 19 ani. În vârtejul tumultuoaselor evenimente politice şi sociale ale anului 1848, Elena găseşte puterea şi curajul de a pregăti evadarea lui Alexandru Ioan Cuza. După alegerea lui Cuza ca domn, în 1859 şi până la sfârşitul vieţii, deşi fără a avea o căsnicie fericită, Elena Cuza a afişat un comportament public ireproşabil.
A contribuit la opera reformatoare a Domnului Unirii, fiind cea care l-a inspirat pe Cuza în privinţa Legii instrucţiunii publice. De asemenea s-a aplecat cu deosebită înţelegere asupra situaţiei precare a ţărănimii, fiind o susţinătoare energică a înfăptuirii reformei agrare.
Şi-a dedicat întreaga viaţă şi avere activităţilor caritabile. A început opera de binefacere la Bucureşti, patronând Azilul "Elena Doamna" de la Cotroceni, destinat fetelor orfane, şi a încununat-o la Iaşi, unde a lucrat benevol ca infirmieră la Spitalul "Caritatea".
Cum însă istoria, rădăcinile, trecutul sunt prea adesea neimportante pentru diriguitorii momentului, și Conacul de la Solești, deși monument istoric de categoria A, important nu numai pentru firul genealogic al familiei boierești ce l-a ridicat și stăpânit, ci și pentru că reprezintă un prototip al arhitecturii boierești de secol XIX, a ajuns azi o deplorabilă ruină.
Numai printr-o minune mai stă în picioare, iar minunile, cum știm, mai ales la noi, nu pot dura prea mult.
Mi s-a chircit sufletul văzând nu numai casa, din care, în fiecare zi, mai cade o bucată de zid, ci și splendidul parc, despre care citisem, ajuns azi un tăpșan pe care pasc vitele, mișună cârdurile de gâște sau se transformă, după caz, în toloacă de bătut mingea pentru copiii satului.
Din zidul de incintă a mai rămas doar o frântură, ca o spinare de moșneag bolnav. Perimetrul, altădată împrejmuit, e acum deschis, părăginit și pustiit.
Bolta din față, construită special pentru ca trăsurile să poată opri la scară, e aproape de colaps.
Interiorul e și mai trist. Scara de lemn ce urcă la etaj, elegantă și grațioasă altădată, e acum plină de moloz și mizerie și e gata să cedeze la fiecare pas pe care nu-l faci cu atenție.
Ușile au dispărut demult; la fel și ferestrele. Păsările cerului și-au făcut peste tot cuiburi confortabile, zburând liber, ori de câte ori le vine pofta.
Conacul mai păstrează doar planul original, cu toate cele 15 camere dispuse în jurul holului central. În rest, cu excepția zidurilor, nimic, nimic, nu s-a mai păstrat.
Mi s-a părut de-a dreptul uimitor să descopăr, într-o cameră de la etaj, pardoseala intactă de mozaic albastru.
Încă o fotografie și-am părăsit aleile pe care, îmi imaginam, odinioară se va fi plimbat și Elena Cuza. Dincolo de fostul zid de incintă, în curtea bisericii pe care tot rosetteștii au construit-o, se află acum mormântul său. În curând, conacul nu-i va mai fi vecin. Fiindcă suntem al naibii de buni atunci când vine vorba să ne îngropăm istoria.
