”DA' CUM DE V-AȚI ÎMPOTMOLIT?!”

Pentru a continua seria premierelor vasluiene începută săptămâna trecută, o să vă povestesc cea mai proaspătă pățanie. Întâmplată nu mai departe de ieri, pe un loc numit cât o poezie întreagă - Dumbrava.

Dumbrava asta nu-i decât o coastă de deal, ce desparte, cale de mai puțin de un kilometru, două sate. Unul e înșirat sus, pe culme și-i străbătut de o șosea pietruită. Cel din vale, mai norocos, are drumul asortat: un kilometru de asfalt fin, ca un platou de porțelan, după care urmează alți kilometri de drum pietruit. Ei, între satele de care fac vorbire, primul numit Mănăstirea, celălalt Albești, șade Dumbrava asta minunată, peste care-i aruncat, ca o scară de funie, un șleau colbăit, de pământ. E cea mai scurtă legătură. Cum ar veni, dacă ai făcut plăcinte și vrei să cobori la mătușa Tincuța din Albești, să-i duci și ei, cât îs calde, cobori, într-un fiștigoi, pe șleau. Altminteri, ar mai fi o variantă, dar mai lungă, care te-ntoarce spre orașul Vaslui, cotind și tot înconjurând, cale de 38 de kilometri, că se răcesc și plăcinte și tot și ți se face lehamite de-atâta mers.

Așa că toată lumea merge pe șleau, fie soare, fie ploaie. Ba încă săritori cum îs sătenii, îi îndeamnă și pe nimeriții prin satul lor să facă la fel, ”că-i drumul bun, îi piatră pusă, în cinci minute sunteți la vale, la asfalt”. Cum aș fi putut să procedez altfel, când un om de-al locului mi-a spus, cu atâta siguranță, să urmez drumul scurt?

Ploaia, adusă de vălul albăstriu de peste zări dădea deja semne că vrea să se așeze de-a binelea, peste toată întinderea. Nouri grei înghițeau hulpav și ultimele bucățele de senin. Să mă întorc prin Vaslui, să străbat alți 38 de kilometri, ar fi însemnat să pierd timp prețios sau să mănânc din cel alocat reportajelor. Așa că am ales șleaul, asigurată, încă o dată, de domnul Iosif, un tip blânduț, că n-am de ce să-mi fac griji; ”îi piatră, îi foarte bine de mers și îndată ajungeți la asfalt”.

Numai că nu-s toate cum le-ai dori, pe lumea asta. Și mai cu seamă la Vaslui. După doar patru sute de metri de mers pe drumul de peste Dumbravă, BOB, bătrânul meu Opel, s-a împotmolit iremediabil. Și n-a mai putut să înainteze neam! Și nici să dea înapoi.

Nici urmă de piatra pomenită de domnul Iosif. Drumul, bun, ce-i drept, dar numai pe vreme caldă. Ploaia de la amiază înmuiase lutul de pe coastă într-un așa hal, că orice înainta pe drum rostogolea bile de glod, tot mai mari și mai mari, până ajungeau grase ca mingile.

Am rămas, deci, împotmolită în mijlocul câmpului, în Dumbravă, înconjurată doar de iarbă și porumbiște, de norii furioși care mâncaseră între timp tot cerul și de ploaia care se pornise și mai abitir. Jos, în vale, se vedea primul stâlp de telegraf, locul din care, conform spuselor domnului Iosif, avea să înceapă asfaltul. De cât necaz și nervi am adunat în doar câteva minute, mi se părea, din locul în care mă aflam, că până și stâlpul ăla râde de situație. Dar nu, situația hilară abia de-acum avea să înceapă.

După ce-am traversat, pe rând, toate stările posibile - nervi, ciudă, neputință - mi-am recăpătat simțul umorului. Era, de altfel, imposibil să nu te prăpădești de râs, mai ales că domnul Iosif a sosit imediat din sat, cu căruța din dotare, îmbrăcat la patru ace și doi cai ca doi zmei, să mă scoată din necaz. Senin ca o (altă) zi de iulie, cu aceeași voce blânduță cu care cu jumătate de ceas mai devreme mă îndemnase să urmez șleaul, complet uluit, m-a întrebat, părând că plutise până la locul în care mă aflam: ”Da' cum de v-ați împotmolit?!”

Eu - șufă de tractat ioc. Nu-i nimic. Domnul Iosif a improvizat. ”Am în căruță funia cu care priponesc vaca. Ține, n-are cum să nu țină”, m-a asigurat pentru a doua oară și n-am putut să nu-l cred pe cuvânt...

Ce-a urmat e râsu'-plânsu'. Două ceasuri, pe-o ploaie nemernică, ce se tot aduna în valuri, domnul Iosif s-a chinuit să mă scoată din glod. La fiecare încercare, evident, funia s-a rupt. Bieții cai, cu spinările ude, nu se puteau opinti mai mult de cinci metri.

Aproape că-mi pierdusem speranța c-o să mai ies de-acolo. Îmi imaginam deja că-mi voi petrece noaptea în mijlocul câmpului, de pază în mașina captivă în glodul acela dezolant. Noroc de un preot inimos care s-a dat peste cap să facă rost de un tractor și de un om serios (restul, îmi spusese alt preot, din satul vecin, ”știți, au luat câte un pahar”).

Cu chiu cu vai, cu rugăciuni trimise către toți sfinții știuți și neștiuți, cu permanenta senzație c-o să mă răstorn cu mașină cu tot, tractoristul cu pricina m-a scos la liman. Roțile BOB-ului nici nu s-au mișcat din cauza glodului adunat din belșug. A mers - sanie până la stâlpul care rânjise, de jos, de pe asfalt, mai bine de trei ore, cât a durat tărășenia.

Restul istoriei s-ar putea rezuma la a spune că a urmat un drum îngrozitor, făcut cu nu mai mult de 30 de kilometri la oră, până în oraș, mașina trepidând din țâțâni, din cauza greutății lutului depus pe osii, pe aripi și peste tot pe dedesubt.

Drumul s-a încheiat apoteotic la spălătoria din Vaslui. La vederea arătării înglodate, unul dintre angajați, un tânăr, aveam să aflu, de baștină chiar din satul din care mi se întâmplase pocinogul, a exclamat, gata să scape cârpa cu care lustruia un BMW: ”Uăi, băieti, ci poati faci-o ploai!"...