DUPĂ DEALURI SE-NTUNECĂ...

Vaslui. Un județ al premierelor, pe care încep să le descopăr, la pas, în hoinărelile mele după biserici de lemn.

Aici am primit prima amendă rutieră usturătoare. Una cât China. N-am cum s-o uit, cum n-o să uit nici fața plutonierului Căpșună de Negrești, cel care m-a cadorisit într-o frumoasă zi de sâmbătă, dimineața, la 6.

În Vaslui am auzit pentru prima oară expresia ”a merge pe zare”, adică fix pe linia orizontului. Faină zicere. Cuvinte sprințare. Au tâlc și duh din alte vremi.

În Vaslui am urcat pante cum n-am gândit vreodată că voi reuși să încalec. Nici eu, nici bătrânul meu Opel. Cele mai anevoioase din viața mea de șofer de un deceniu.

În Vaslui l-am văzut și pe primul Shakespeare neaoș: moș Ion de la Zăpodenii de Sus. Are el o vorbă: ”A ci, n-a ci...”. Mai suculentă, mai cu măduvă, mai cu zvâc decât scrobita ”to be or not to be”. :)

În Vaslui am văzut pentru prima dată case ridicate fără temelie, cu chirpicii așezați direct pe pământ. Case fără șanse să țină pasul măcar cu anii stăpânilor...

În Vaslui m-am lăsat copleșită de minunile verii. Căci aici, pe dealuri și câmpii, vara-și croiește cele mai frumoase fuste, așternând, cu dărnicie, valuri întregi de galben copt.

În Vaslui am ascultat povești șocante despre săteni care-și bat nevestele până le lasă fără simțire, fără grai. Am aflat amănunte despre acte de o violență înfiorătoare, despre agresiuni crunte, oribile, stigmatizante, despre femei desfigurate, cu maxilarele strivite, despre ființe care încărunțesc de la 25 de ani. Am ascultat povești triste despre copii care cresc strâmb, ignorați de proprii părinți. Și pentru care alcoolul e o obișnuință încă de timpuriu. Fiindcă Vasluiul nu-i deloc ținutul pe care-l vedeți la șosea, în treceri rapide sau întâmplătoare.

Vasluiul real trăiește – bine-a zis Mungiu – ”după dealuri”, ascuns prin văgăuni, uitat pe zare sau prin rămășițe de codri, pe coaste și prin lunci, în sate de moșnegi și de babe, în cele mai multe cazuri, sau de tineri prea necopți. Și în care drumurile par c-au coborât ca ieri din cronici.

Fără a generaliza stupid, Vasluiul rural e, în mare parte, încă departe în timp. Se diriguiește după reguli de ev mediu, e superstițios și profund legat de loc. O viață tulbure, din care morala s-a împrăștiat difuz. Iar buna rânduială, ținută în frâu cu greu de bătrânii neputinicioși sau de autorități, se face țăndări la fiecare început de toamnă, când apare demonul ”de streașină”, vătaful aprig de care ascultă fără crâcnire. Și care le aruncă mintea, simțurile și rușinea într-un păienjeniș așa de încurcat, încât nu mai văd niciodată calea, înapoi, spre lumină.

De prin septembrie, după dealuri, vinul întunecă omul.