IOC INTERES PRIN TÂRG
Deunăzi, Iașul s-a trezit, în ogradă, cu musafiri dintr-o altă epocă. Un foto-pătimaș și o admirabilă editură au adus aici o ”locomotivă” cu care am putut trage o fugă înapoi în timp: colecția de fotografii a lui Costică Acsinte. Un fotograf ce a lăsat României de azi imaginea perfectă a României de ieri, reconstituită, ca un uriaș puzzle, din colosala zestre de fotografie realizată în cele peste șase decenii de activitate.
Costică Acsinte, fotograf în Slobozia începutului de secol trecut, ar fi rămas, probabil, în lunga listă a creatorilor transformați de istorie în mari anonimi, dacă n-ar fi existat un alt nume: Cezar Mario Popescu. Împătimit de fotografie și de istoria fotografică, acesta este ”mecanicul” care a pus în mișcare, după aproape trei decenii de nemișcare, ”locomotiva” . Altfel spus, a salvat, de pe fragilele tăblițe de sticlă imaginile surprinse de Costică Acsinte. Până acum, vreo 7.000. Așteaptă, la rând, alte vreo mie cinci sute. (povestea întreagă o veți citi, în curând, în Ziarul Lumina).
Soldați în uniformele începutului de secol trecut, familii fericite, chipuri solemne, femei frumoase, țărani sau târgoveți, surprinși în diferite ipostaze ale vieții de zi cu zi - în fapt chipul primei jumătăți a României de târg a secolului trecut s-a arătat, două zile, prin molateca și cam inerta noastră urbe. S-a arătat puținilor, număraților pe degete ieșeni interesați să vadă o bucată de trecut cu care, poate, nu se vor mai întâlni nicicând. Repet, puțini, tare puțini au fost curioși să afle fabuloasa poveste din spatele fotografiilor, să-l cunoască pe cel care le-a redat răsfățului public, să afle lunga odisee a recuperării lor, să vadă că încă există, într-o țară așa de blazată și așa de roasă de colții mereu ascuțiți ai birocrației, entuziasm, efort personal, pasiune, muncă în regim de voluntariat, să înțeleagă, prin imagine, o lume pe care au moștenit-o și ei, în ADN .
Public deloc numeros luni, la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi”, unde au fost lansate albumele de fotografii din colecția Acsinte, două lucrări de mare ținută, tipărite impecabil de Editura ”Filos”, și încă și mai puțin numeros marți, la Photo Caffe (Str. 14 Decembrie), acolo unde s-a vernisat expoziția de fotografie.
Observ cu tristețe că Iașul nu reușește să spargă pojghița de amorțire sub care singur s-a așezat de când cu mutarea capitalei la București și pe care a perpetuat-o, de la o generație la alta, ca pe o moștenire cu care s-ar putea mândri. Singur își așază pe frunte eticheta neputinței provinciale, savurând-o chiar, cu un fel de plăcere sadică.
În 2013, când Andrei Pleșu a venit la Iași, pentru o conferință publică pe tema uneia dintre cărțile sale, Teatrul Național a fost luat cu asalt, lumea s-a călcat în picioare la propriu, sala a fost arhiplină. Am fost atât de plăcut surprinsă, încât mi-am zis că uite, dom'le, Iașul s-a dezmorțit, chiar are nevoie de evenimente culturale. Publicul e însetat. E bine, semnele sunt bune. A fost, însă, doar o excepție fericită.
De fapt, ieșenilor nu li-i dor de evenimente culturale, li-i o teribilă lehamite. O stare de letargie s-a așezat, în straturi, peste sufletul acestui oraș. Ca o pâslă înăbușitoare.
Iașul seamănă cu o babă acră. Când duce lipsă de evenimente, de prilejuri de primenit mintea și inima, țipă întruna că n-are și c-ar vrea. Când astfel de evenimente i se proțăpesc în ogradă, nu iese să le vadă, că-i cauzează. O fi vreun leac pentru asta?
