ȚARĂ ASTMATICĂ, PIERDUT PLĂMÂNI
Zilele trecute am bătut câteva sate din zona montană și submontană a județului Bacău, toate situate pe Valea Tazlăului. O întindere în care clorofila clocotește, desenează neobosit, ar vrea să facă loc vieții. Numai că viața, așa cum muntele și dealul o înțeleg de veacuri, stă, de ani buni, la mâna secerașilor de păduri.
La Bolătău, în comuna Zemeș, lemnul s-a tăiat cu nemiluita, mai ales din 2000 încoace. Noroc cu puietul care crește singur, din mila ploilor și-a fostelor rădăcini, altfel versanții ar rămâne pe veci ca niște guri găunoase, fără dinți și măsele. Unele culmi sunt însă neputincioase; măcelul a lăsat mărturii la vedere – cioate diforme, ca niște cuie boante. Te umpli de revoltă, de silă și de obidă numai privindu-le. Și hăcuitul nu-i doar o preocupare de moment, ci o activitate sistematică, un jaf atât de bine organizat în tenebrele sale, încât e imposibil de oprit. Așa că, zi după zi, Valea Tazlăului Sărat e tot mai ciopârțită, tot mai ciunțită.
Oamenilor din satele Zemeșului le-ar mai trebui vreo două vieți să-și plângă durerile. Pădurile au plecat și continuă să plece din locurile lor, împachetate în camioane. De supărare că-i lasă goi, versanții o iau la vale, iar apele, mânioase, mătură totul în cale. ”Aurul negru”, păcura, cea care le-a pus pe masă, aproape un veac, pâinea de toate zilele, e acum în mâna ”austriacului”, cum îi spun localnicii. Zăcământul s-a împuținat și măcar o dată pe lună câte o sondă se închide. Pe fosta tabără de copii de la Bolătău lacătul s-a pus de ani buni, deși zona e de o frumusețe uluitoare. Drumul e prost, se rup mașinile, nimeni n-ar veni până aici. Asfaltul, turnat prin anii '50, când extracția petrolului duduia, s-a topit până la ultimul firicel.
În buna tradiție a mișmașurilor românești, în loc de piatră, pe drumul din Zemeș până la Bolătău s-au împrăștiat deșeuri de la o fabrică de marmură din Miercurea Ciuc. Așa că în loc să respire aer curat, într-o zonă în care viața însăși pare să erupă, oamenii locului înghit praful ăsta perfid, așezat cu nemiluita pe plante, ferestre, strecurat prin orice cotlon.
**
Alt loc, aproape aceeași poveste. Ludași, comuna Balcani, județul Bacău. Un loc în care înălțimile-s mai potolite. E zonă de deal. Păduri s-au tăiat și aici, fără jenă. Iar satul e cu totul particular. I-am zis Veneția Bacăului. Pentru că drumul e unul și același cu pârâul care trece prin localitate. Mai precis, oameni, mașini, căruțe, adică tot ce mișcă merge prin apă.
Inundațiile au lovit Ludașii în mai multe rânduri, iar pârâul s-a mutat pe drum, pe cursul lui de odinioară. Soluții, spun localnicii, nu sunt, pentru că gospodăriile-s prea aproape construite una de cealaltă. Drumul prin apă e întortocheat, coboară brusc, cotește, urcă, aproape că-i pierzi șirul și te rătăcești. Pentru un simplu trecător prin Ludași treaba asta pare o experiență inedită, pentru ludășeni e, îmi imaginez, un chin. Satul a făcut un salt înapoi, în veacurile șleaurilor de pământ și glod ale bunicilor și străbunicilor.
**
Cazurile astea, din nefericire, nu-s deloc particulare. Le-am expus pentru că-s cele mai proaspete dintre zecile de exemple pe care le-aș putea da din județul Bacău, observate doar în timpul deplasărilor mele în teren în căutarea bisericilor de lemn (înfiorătoare cu adevărat sunt zonele Comănești, Dărmănești, Cotumba-Agăș, Dofteana). În Bacău, mii de hectare de pădure s-au prăpădit sub lama drujbelor. Zona este, de asemenea, în topul celor mai afectate de inundații și alunecări de teren din România. O bucată de țară pe cât de frumoasă, pe atât de năpăstuită. Și tratată din plin cu nepăsare din partea ministeriabililor ce s-au perindat pe la Mediu. Oamenii ăștia nu înțeleg că România are nevoie de aer, nu de o mască de oxigen. Și de legi care să-i țină plămânii întregi.
Păstrând proporțiile, v-ați putea imagina o Elveție ciopârțită și distrusă cam în același chip? Sau poate o Austrie?...
