BUNICĂ, ȘTII CE DOR MI-E DE MATA?

Am citit undeva că azi ar fi Ziua Internațională a Dorului. Deși nu mă omor după asemenea sărbători, asta, recunosc, îmi place. Pentru că e ca și cum i-ai croi dorului – un cuvânt pur românesc, de netradus în alte limbi și așa, așa de profund – aripi să zboare în lume, să spună cum frige și pârjolește, cum uneori e nostalgic, alteori jucăuș, cum uneori doare și se scurge din om, odată cu lacrimile, cum alteori e năvalnic, exultă și râde fără opreliști.

Pe urmă, e prilej bun de orânduit propriile doruri. În copilărie, cel mai des mi se făcea dor de bunica. Îmi părea că trec ani până am s-o văd iar. De-asta, cum ajungeam la ea, la Gherghel, o strângeam tare, tare în brațe și-o tot pisam cu întrebarea: ”Bunică, știi ce dor mi-o fost de mata?”.

Bunica era mică, mică de tot, avea mâinile moi și-un glas așa de blând, că simțeam aievea cum mă mângâie pe creștet numai când vorbește. De mică ce era, socoteam că doar un pic să mai cresc și-aș putea-o strecura în geanta maro, căreia, dacă-i deschideam fermoarul, căsca o gură largă cât un hău. Dac-aș fi reușit s-o pitesc acolo, m-aș fi putut bucura de ea în fiecare zi, și acasă. Am crescut, ce-i drept, dar mai greu. Bunica n-a putut să mai aștepte. S-a dus, într-un la fel de nehotărât sfârșit de primăvară, în Cerul bunicilor mici și blânde. Și m-a lăsat cu dorul neostoit. Azi, după 22 de ani, e la fel.

Bunică, știi ce dor mi-e de mata?