CE FACEM, DECI, CU LIBERTATEA PRESEI?
Din 1993 încoace, ziua de 3 mai celebrează, în întreaga lume, libertatea presei.
Agențiile de știri au bifat azi sărbătoarea, într-un banal calendar al zilei, facebook-ul s-a umplut de mențiuni similare ale momentului, iar Clubul Român de Presă a trimis un comunicat, dovedind că, anual, măcar pe 3 mai, există. "Dincolo de problemele economice, liderii editoriali trebuie să reflecteze la soluţii pentru rezolvarea crizei de identitate pe care o traversează majoritatea redacţiilor. Una dintre aceste soluţii este redescoperirea şi susţinerea fără rezerve a jurnalismului de calitate, creativ şi de substanţă", declamă, cu elan, amintita asociație profesională. Lăsând la o parte impecabila mostră de limbă de lemn folosită, comunicatul acesta emană prin toți porii construcției lui neputința. Neputința unui for ce constituia, cândva, o voce răspicată a jurnaliștilor români, ajuns azi doar în poziția de a constata, bicisnic, evidențele. Neputința unei bresle ce a făcut implozie, șubrezindu-se din interior, pentru ca apoi să arate, obsesiv, cu degetul, spre eternii vinovați: tehnologia galopantă, tabloidizarea, lipsa resurselor financiare, guvernul, clasa politică și alți dușmani, reali sau numai închipuiți.
E limpede, chiar și pentru Clubul Român de Presă, că "nu există libertate reală a presei fără valoare editorială". Citind asta în comunicat, mi-am amintit de primul număr al revistei ”Opinia studențească” apărut, pe 23 decembrie 1989, după aproape 15 ani de cenzură sinistră (1974-1989). Revista a fost un fenomen în publicistica acelor ani cenușii, printre puținele ”insule” în care se putea respira liber. Dar nu pentru că redactorii beneficiau de resurse financiare îndestulătoare, nu pentru că îi ajuta tehnologia și nu-i încurca guvernul (condiții ce azi, într-o epocă de libertate deplină, s-ar putea întruni), ci pentru că înțelegeau să fie una cu meseria lor. Cine are răbdarea să parcurgă arhiva revistei, o să vadă că exista, cum ar spune azi Clubul Român de Presă, ”valoare editorială”, că ”jurnalismul de calitate, creativ și de substanță” era susținut ”fără rezerve”.
Numărul mai sus pomenit a fost un prag pentru ceea ce a însemnat, ulterior, presa liberă din Moldova. Momentul descătușării de sub ”atotputernicele foarfeci” ale cenzurii. Pentru că din efervescența și din patima pentru meserie ale acelui corpus de redactori s-au născut mai apoi ziarul ”Monitorul”, rețeaua ”Monitorul”, precum și alte proiecte editoriale din Moldova și din țară, răsadnițe prolifice pentru un jurnalism bătrânesc, articulat, serios, de care, uneori, ne e așa de dor.
În 1993, Adunarea Generală a ONU proclama data de 3 mai ca fiind Ziua mondială a libertății presei. Din 1989 încoace s-a produs o rocadă bizară. Avem liber la exprimare, dar ne-am întors în timp în privința enclavelor de presă curată. Așa cum odinioară ”Opinia studențească”, alături de alte câteva publicații, permitea cititorilor să simtă gustul dulce, dar interzis, al libertății de gândire și vorbire, azi poți număra pe degete nu redacțiile, ci jurnaliștii care n-au abandonat meseria în toată plinătatea ei. Ce facem, deci, cu libertatea asta? O manevrăm, ca pe o fantomă, doar în discursuri tânguitoare despre presa care moare, sub loviturile barbare ale capitalismului evazionist? Sau o tratăm de anemie cu oleacă de poftă de meserie?
****
În imagini, numărul din 23 decembrie 1989 al revistei ”Opinia studențească”. Iubitorilor de istoria presei le recomand rubrica ”De unde mai luăm aprobarea?” :).
