PETRE-ALEXEI, OMU' LU' DUMNEZĂU

Azi, de Petre-Alexei, dac-ar mai fi trăit, bunica s-ar fi trezit în spuza dimineţii, să dea foc la şomoioagele de pănuşi şi ciocani uitaţi aiurea, pe ogor, de astă toamnă. Toate resturile astea, strânse în grămezi moţate, erau pregătite de cu seară, prin toate grădinile din Gherghel. Cum se crăpa întunecimea nopţii, gospodarii se sculau să le dea foc. Să piară tot ce-i rău de pe pământul pregătit pentru arat, să fie ogorul cu rod, iar ei, oamenii, să-şi dea pe foc şi pe pustii toate păcatele adunate în desaga sufletului în iarna ce tocmai a luat-o la picior. Un ritual fără de care nu putea începe noul an agrar. Îmi povestea tata că pe când era flăcău, alături de alţi băietani de-o seamă, ocheau cu o seară înainte grădinile în care erau gunoaie pregătite pentru focul lui Petre-Alexei. Se trezeau înaintea cocoşilor şi dădeau foc grămezilor de pe la casele luate în vizor. Îndată se ridica pălălaia până sus, iar gospodarii se trezeau de la lumina flăcărilor ce mistuiau movilele de pe ogor. Huit, râs şi chiote, şuierături de pe-un deal pe altul, câte-un ceatlău aruncat de vreun gospodar care nu ştia de glumă după ceata de handralăi puşi pe şotii. Aşa începea ziua de “Petre-Alexei, omu’ lu’ Dumnezău” (aşa-i spunea bunica şi numai în satul ei am auzit asocierea “Petre-Alexei”), cu focuri izbăvitoare de orice necurăţenie. Alt asemenea ritual avea să se mai întâmple abia în Joia Mare, când grădinile erau iar greblate şi primenite, ca să vină Paştele “pe loc curat”, iar fumul focurilor se ridica leneş peste pomii ce se fuduleau care mai de care cu mugurii abia pocniţi.

Iași