”PARCĂ UNDE-I CA-N RAI?”
Fără să vreau, am asistat zilele trecute la un dialog. Două doamne, genul cu permanent și inele grosuțe pe măcar trei degete, rujate strident și plesnind de poftă de viață, se întreceau în păreri asupra calității traiului în urbea noastră. Prima, mai înaltă și exagerat de serioasă, îi spunea celeilalte că nici moartă, zău, n-ar pleca din Iași. Că-i bine de trăit aici, nu-ți rupi spatele prin tramvaie mergând câte două ore, ca-n București. C-a văzut ea, astă-vară, când a fost la cumnată-sa. Că aici piața-i aproape de bloc și nici chiar așa de scumpă nu mai e viața, că poate trăi și poate mânca lumea bine acum, numai să vrea. Că Palasu' -i așa de frumos, că nici nu crede să mai existe un asemenea loc prin țara asta. Numai cât îi de curată iarba... și nici un câine n-a văzut să se strecoare pe-acolo. Că-i plăcut și pe ”Ștefan”, lărgime, piatra ceea curată, ai unde te plimba... Cealaltă doamnă, cu chipul ceva mai îmbunat decât colega de conversație: ”Îi frumos, tu, Adină. Nu-i rău de trăit în Iași. Acuma, atâta, cu străzile astea stricate și cu praful ista, că-l tot înghițim, nu-i prea bine. Dar poate s-or face și drumurile, s-o termina. Parcă unde-i ca-n Rai?” M-a pus pe gânduri conversația. Mai ales faza cu praful. Mi-am amintit, brusc, că la Iași batem recorduri, depășind de patru ori normele admise la poluarea cu praf. Un strat groscior se strânge o dată la două-trei zile și pe pervazul ferestrei mele, încât porumbeii care vin să ciugulească mai-mai c-ar trage o scladă pe uscat, numai că nu-i soare. Mi-am amintit de aleea ciuruită din fața blocului, megieșă cu o parceluță de pământ pe care mustește apa, plămădind un glod zdravăn, cu brazde din acelea cum numai pe drumul desfundat ce ducea la bunicul am mai văzut. Parceluța asta a fost acoperită, cândva, în tinerețea ei, de o platformă betonată pe care s-a amenajat un grup compact de garaje. Numai că în urmă cu vreo patru ani Primăria s-a gândit să le demoleze, că nu dau bine la estetica ciuruită a aleii, și să excaveze și platforma betonată, lăsând parceluța goală-pușcă, așa cum a făcut-o mama natură. Să se refacă ecosistemul, să aibă unde ridica piciorul cățeii cartierului, să se poată juca și copiii în mocirlă, în caz că n-au bunici la țară, să care mașinile parcate acolo brazde de glod pe roți, să-și aducă aminte orășenii cum ieșeau, pe vremuri, tractoarele de pe câmp. Memorie și istorie, că tot e la modă. Mi-am amintit de traseul pe care-l urmez cu mașina, până la redacție, și de mormanul de praf ce obturează, pe marginea drumului, bordurile cele noi. Noroc tot de Primărie. Că-i soare, că-i ploaie, trimite mașina Salubrisului să se lupte cu spurcatul ăsta de colb. Lupta e obiectivul teoretic. Practic, rezultă o strașnică mozolire a străzilor, iar praful depus cu tragere de inimă nu face decât să se mute leneș de colo-colo, aproape sictirit că cineva-l stârnește. Dar tot e și ceva unique în treaba asta, vorba franțuzului. Toate mașinile devin gri, toate arată la fel, așa că bătrânul meu Opel nu-i, dintr-odată, cu nimic mai prejos decât vreun merțan *** Când fashioniștii au început, acum câțiva ani, a promova trendul cizmelor de cauciuc, am râs de-a binelea de-așa fiță cu iz de CAP. Nu le puteam asocia cu urbanul. Îmi tot apăreau, obsesiv, în fața ochilor, imensele cizme de cauciuc, cu tureatca îndoită, ale lui moș Gheorghe, vecinul meu din copilărie, căruțaș la colectiv. Bătrân, oleacă țicnit, moșul le purta întruna. Și când l-au găsit mort, în casă, tot încălțat cu ele era... Acum, până se-alege-o vreme, mai că mă pălește și pe mine gândul să fiu în trend. O să-mi cumpăr o pereche de ciubote. Știu, n-am suflet, o să le mânjesc de glod prin oraș. Dar e o chestie temporară. A zis și doamna - până s-or termina de reparat străzile. Parcă unde-i ca-n Rai?
Iași
