LUMEA MI S-A SPART CA UN PUZZLE
Mi-a murit, zilele trecute, copilăria. Și adolescența, cu toate visele ei. Au plecat discret, fără foșnete agresive, fără vaiete și tânguiri. S-au topit, la brațul celui mai bun prieten, în ceața unei lumi dispărânde, de clorofilă și de pârg... De când mă știu, în fața casei alor mei, la Concești, exista un măr. Sub coroana lui rotată, ca o uriașă umbrelă protectoare s-au perindat, rând pe rând, toate personajele poveștilor pe care le-am citit. În jurul tulpinii lui viguroase, închipuiam felurite scene. Domni și domnițe, boieri puhavi și zgârciți, fete frumoase, zmei fioroși, puhoaiele de năvălitori turci, au trecut, rând, pe rând, pe sub ramurile lui. În măr, în mărul meu, l-am urcat pe Nică, odată cu ”Amintirile” lui. Pe crengile sale noduroase au stat, legănându-și picioarele, Dănuț și Olguța, exact ca ”la Medelenii” lor. Sub măr mi-am scris temele vacanțelor de vară, sub el, de pe o un covoraș vărgat, priveam ore în șir cerul secționat de frunze, scăpând din frâu toate gândurile și visele mele. El a ținut în brațele-i voinice scrânciobele stângace ale copilăriei, încropite numai dintr-o funie răsucită și o scândurică. Sus, printre ramurile lui dese, mă ascundeam ori de câte ori mă mâniam pe toate și pe nimic. I-am cunoscut fiecare cotlon, fiecare creangă nou-crescută, fiecare nod, fiecare scorbură formată odată cu trecerea timpului. Vara, mărul acela era raiul copiilor satului. Puține fructe mai ajungeau să fie culese când le era rostul, în septembrie. Chiar verzi, merele erau grozave, ademenind pofticioșii să urce pe gard și să se servească. Toamna, în jurul pomului te adormea mirosul globurilor galbene, atârnate asemeni unor trofee mult râvnite. Așa am învățat cum e mireasma rodului în pârg. Lui i-am mărturisit toate tainele și secretele, toate emoțiile adolescentine, toate visele nebunești ce mă înflăcărau și se topeau apoi, într-o clipită. MĂRUL era o lume distinctă: lumea mea. O lume a visării, a miresmelor de regina nopții, a șoaptelor neliniștitoare din întunericul nopților târzii, a pământului crăpat de seceta verii, a spaimelor și angoaselor mele, a tristeților adânci, a dorurilor de jăratic, a enervărilor chinuitoare, a bucuriilor pe care nu știam să le așez în cuvinte. Era prietenul desăvârșit. Cel care ascultă și tace, fără să judece, fără să mustre, fără să te abandoneze. Ori de câte ori mă întorceam acasă, elevă, studentă, om în toată firea mai apoi, îl găseam la locul lui, cu aceeași coroană rotundă, cu scorbura de pe tulpină, cu ”rănile” săpate de scrânciobe pe crengi. Era de-ajuns să-l văd și știam că nimic din minele acela profund nu e vulnerabil. Înserarea mă găsea întotdeauna la adăpostul frunzelor lui. Acolo, în tăcerea deplină a nopții, întreruptă doar de vreun țârâit de greier sau de hăulitul vreunui câine pripășit prin grădini, mă întâlneam, din nou, cu mine. Cu timpul, istovit de oboseală, s-a lăsat pe o parte, ca și cum ar fi vrut să se sprijine. Apoi, i s-a rupt o creangă vânjoasă, și încă una... Anul trecut, o furtună îndărătnică i-a ciuntit iarăși trupul. Zilele trecute, primul vifor al iernii l-a despicat, ciuntind pentru totdeauna lumea mea. Am suferit ca atunci când pierzi un prieten drag. Și, ciudat, am încercat să-mi aduc aminte când ”ne-am văzut” ultima dată. Mi-am amintit de zilele de dinainte de Paști, când zarnacadelele din straturile de sub el erau abia îmbobocite, când florile de corn străluceau sub lumina albă a primăverii ca o flacără de galben-copt. Atunci i-am mângâiat scoarța bătrână, iar el m-a lăsat, sub perdeaua albastră a nopții și sub clipocirile stelelor megieșe, să visez din nou... Acum, locul lui e gol, dar nu-mi pot imagina cum vine asta. Lumea mi s-a spart ca un puzzle; o piesă a dispărut. Nu știu, nu vreau, nu cred că voi mai reuși vreodată să refac în minte tabloul lui ”acasă” fără blânda imagine a mărului meu. Și-aș vrea să pot face o magie, să țin puzzle-ul cât mai aproape de inimă, căci mi se face un nod în gât și mă strânge ca o gheară gândul că și alte bucățele s-ar putea risipi. Iași
