LEAC DE FRICA LUI ANDRII

Andriiul, cum îi spuneau toate babele de la Concești, era mare aducător de spaime. Odată ce noaptea trăgea obloanele satului, greu te mai încumetai a ieși din casă. Căci de cu zi toată suita de mătuși avea grijă să-ți povestească istorii care mai de care mai înfricoșătoare.

Cum, într-un an, taman în noaptea de Andrii, strigoii, scăpați bezmetici prin sat, au luat mana vacilor, lăsând țâncii și babele să ducă ”vreo două s'tămâni dorul unui chicuș de lapte”.

Cum în alt an chiar țața Ileana, venind cu traista în spate, din Tochilă, a avut de-a face cu o arătare învălătucită într-un fuior de fum și cu ochi ca două bucăți de jăratic. Mătușa a mărit pasul, arătarea după dânsa. Noroc de moș Milucă, care taman atunci s-a nimerit să iasă după apă, la fântână. ”Cum o mirosît barbat, s-o dus, s-o-mprăștiet. Nica nu mai era după mine. M-am uitat în giur - nica-ninicuța! Aista numa' Nicuratu' o fost. Cî a om nu arata. Ni-am făcut cruci cu limba-n gurî ș-am țînut-o tot o fugî pân'acasî…”.

Cum, dacă se-ntâmplă să ai treabă mai pe noapte și n-ai încotro, trebuie să ieși afară, și dai nas în nas cu vreun strigoi, să nu te pună păcatele să întorci capul după dânsul, că acela ești. ”Rămâi cu gura strâmbî tătî viața șî nici babili n-au ci sî-ț mai facî; digeaba-ți discântî”... Chiar dacă frica fusese din belșug strecurată pe dinăuntru, abia așteptam să vină noaptea asta, cu toți strigoii și strigoaicele pământului. Să-i vedem și noi o dată, încaltea. Dintr-un bostan bățos, de cele mai multe ori alb, din cei pe care mama-i folosea la plăcinte, ne făceam propriul strigoi. Să avem și noi unul, de leac, de-o fi să ne întâlnim cu…mai știi cine! Așa că toată după amiaza scotoceam în pântecele bostanului, scoteam tot ce găseam pe acolo și apoi ne munceam cu un cuțit lung să-i facem ochi, nas și mai ales un rânjet de mai mare dragul. După ce terminam de proiectat urâțenia de bostan, aprindeam o lumânare, o puneam înăuntru și, cu băgare de seamă, să nu care cumva să se stingă flăcăruia, așezam rânjitul la fereastră. Ne frecam mâinile de bucurie și scăpam câte un chiot de atâta încântare, convinși că nici un strigoi n-are să aibă îndrăzneala să dea ocol casei noastre, cu așa pocitanie în geam. Unde mai pui că înainte de culcare mama avea să ungă toate ferestrele și catul ușilor cu usturoi, încât nici cel mai dibaci strigoi, dar ce zic eu, nici mama strigoilor, n-ar fi putut îndura un asemenea tratament! Ne duceam la somn după ce mai admiram de câteva ori bostanul ce răspândea lumini ciudate, pâlpâinde, desenând pe pereți și perdele siluete tremurate, înspăimântătoare, sporind șoaptele și misterul acelei nopți. Pe cât de palpitantă fusese ziua, pe cât de plină de grozăvii avea să fie noaptea, tot pe atât de așteptată era ziua propriu-zisă a sărbătorii Sfântului Andrei. Căci, de cu dimineață, oricine s-ar fi nimerit să vină pe la noi trebuia să ne aducă ceva vești. În noaptea de Andrii, în sat era obiceiul ca flăcăii să fure, așa, de șagă, porțile oamenilor care aveau fete de măritat și să le lase plocon prin ogrăzile gospodarilor din celălalt capăt al satului. Încât, dimineața, cel care se trezea cu o asemenea ”bucurie” trebuia să bată toate ulițele până-și găsea poarta. De-asta ne sculam cu noaptea în cap, așteptând să treacă pe la noi vreun unchi sau vreo mătușă, să ne spună cine a rămas fără poartă și unde a găsit-o, iar noi să ne prăpădim de râs. Și mai era ceva cu Andriiul ăsta. În noaptea cu pricina, fetele nemăritate multe hopuri aveau de trecut, dacă voiau să-și viseze alesul sau măcar să-și ia de-o grijă dacă se vor mărita ori ba. Multe dintre obiceiurile legate de ghicitul ursitului, în noaptea Sfântului Andrei, erau deja pierdute în copilăria mea. Dar băbuțele satului le știau încă și rostul, și rânduiala. Așa le-am aflat și eu, prin 2005, de la mătușa Floarea Caucă. Și vi le spun și vouă, fetelor, în caz că vă doriți oleacă de adrenalină, acum, de Andrii :) : ” Când eram tânără, aveam niște vecine care făceau obiceiul de Andrii. Îmi dădeau un ghem de buci (cânepă) făcut cot la cot, mare cât o minge. Trebuia să-l pun din par în par într-un gard și să-l țes. Primul băitan care trecea pe drum și se agăța în sfoară era ursitul. Alt obicei era la râșniță. Se râșnea grâu îndărăt. După aceea, din făina asta, cu apă, se făcea un aluat, din care se făceau turte. Se puneau turtele pe o scândură și se dădea drumul la câine. Pe a cărei turtă o mânca prima câinele, aceea fată se mărita prima. La oi, se îmbrăcau fetele cu un cojoc pe dos și se legau la ochi. Dacă prindeau în staul oile însemna că nu se măritau, dacă prindeau berbecul se măritau.

La gard, se legau parii noaptea cu o ață. Dacă dimineața fetele vedeau că parul legat e drept, însemna ca se măritau cu un bărbat frumos, daca era strâmb însemna că ursitul e un strâmb și un urât.

Se puneau străchini de lut cu fața în jos. Sub una se punea inelul, sub alta pieptenele, sub una sticla, sub una pâine, sare, mă rog, de toate celea. O fată schimba străchinile. La care fată-i cădea inel însemna că celui ursit o să-i placă femeile, la care-i cădea pâinea zicea ca va fi gospodar și că o să aibă pâine din belșug, la care-i cădea pieptene se zicea că va fi colțat. La urmă se făcea cu apa și cu lumânarea. Se punea într-un castron apă cu două fire de busuioc. Se aprindea o lumânare și se picurau două picușuri de ceară, se amestecau cu busuiocul și, dacă se lipeau picușurile, însemna că cei doi se luau “. Acum, dacă ați așezat bostanul aprins în geam, fiți cu ochii în patru! S-a înnoptat…