HERR PROFESSOR MIT STOCK UND HUT
M-am tot ciupit aseară, de la anunțarea rezultatelor votului și până spre dimineață, să-mi dau seama dacă e aievea. Atât de negru resimțeam disperarea, atât de insidios mi se strecurase în minte că n-o să se poată. Dar s-a putut, fiindcă vremea neobolșevismului românesc a scăzut direct proporțional cu înaintarea în vârstă a lui Ilici. Discipolii rămași în urmă, cu caș la gură și școală puțină, s-au încurcat - ce ți-e și viața asta – taman ”în meandrele concretului”. Căci concretul, în zilele noastre, nu mai înseamnă doar o televiziune-goarnă comunală, gata să manipuleze ca-n vremea epocii de aur, nu mai înseamnă să scoți recesiunea din țară doar din condei, nu mai înseamnă să momești poporul cu trei parale în plus la pensii sau alocații, nu mai înseamnă o țară stăpânită ca o tarla de CAP, în care nu circulă decât planurile cincinale și ordinele brigadierilor. Concretul înseamnă azi, chiar și în România umilită să-și primească bucățica de democrație la cozi uriașe, comunicare fără limite. Conexiune. Internet. Înseamnă generațiile care n-au votat Iliescu în ‘90. Ieri, dubios de vesel, după ieșirea din secție, Ponta declara că a votat „pentru ca mamele și bunicii noștri să trăiască într-o țară mai bună”. I-a omis pe tineri. Pe tinerii de azi și pe cei care erau copii sau tineri în 1989. Și ăia aveau dreptul la o țară, la aceeași țară mai bună. Pe care, concret, și-au recăpătat-o aseară. Tătuța, bunicul dinspre mamă, veteran din al doilea război și țărănist convins, i-a muștruluit pe-ai mei și pe patul de moarte că au votat cu Iliescu în 1990, avertizându-i, că o să ajungem să trăim ”ca-n Rusia”, cu accent pe ultimele două vocale. Și era cât pe ce să ajungem la vorbele lui. Dar le-a mai spus ceva - că ”oamenii diștepți ridică neamul”. Nu mă pot hazarda să cred că învingătorul de ieri va îmbrăca în miere țara asta. Că va fi bun și drept și nepătat, ca Decebalul despre care-am învățat când eram copii. Dar de un lucru, deocamdată, sunt sigură. Nu-mi va mai fi rușine cu cineva care mă reprezintă. În răstimpul dintre cele două tururi de scrutin, am primit, așa mi se pare, cea mai onestă lecție de bun simț, de demnitate și de trezvie. De la un neamț mai român decât noi toți. Herr Professor a plutit peste mocirla în care șleahta PSD transformase spațiul public. Distins și atent, deștept și echilibrat, zâmbind rar, abia îngăduit, apăsând pe cuvinte acolo unde dureau mai tare. De-acum, aștept să apese pedala și pe fapte. Însă profilul lui mi-a amintit de prima expresie pe care am învățat-o la cursurile de germană ale profesorului Ion Lihaciu, expresie din care se trage și atât de uzitatul nostru „mișto”: Mit stock und hut (Cu baston și pălărie). Cam așa mi se pare că a trecut, pe toată durata campaniei, Herr Professor prin fața plutonului de activiști roșii: elegant, inteligent, distins, ca un domn veritabil, cu baston și pălărie. Iar ceea ce e bine pentru sănătatea noastră socială e că n-a făcut-o deloc la mișto. Iași
