IAȘUL CULTURAL A MAI MURIT UN PIC, ODATĂ CU EMILIA PAVEL
Joi, 16 octombrie, s-a stins, la Iaşi, ultimul mare etnolog al Moldovei şi unul dintre cercetătorii veritabili ai României: Emilia Pavel. Un nume greu de egalat, ce a lăsat o moştenire fabuloasă Iaşului, în colecţiile Muzeului Etnografic, şi cercetării româneşti, prin studiile sale de etnologie. Ca om, Emilia Pavel a fost hăruită de Dumnezeu cu toate virtuţile. Ca cercetător, va rămâne fixată în tagma autenticilor: neobosită, riguroasă, atentă, îndrăgostită pătimaş de o meserie care cere sacrificii injuste şi care poate fi făcută pe de-a-ntregul doar de aceia care văd dincolo de orizontul mărginit al zilei, înţelegând sensul etern al lucrului bine făcut. Iar ea a vibrat în acord deplin cu toate acestea, trăind pentru cercetarea de teren. A dus o existenţă discretă, gândindu-se doar la uriaşul muzeul în aer liber al satului moldovenesc, înconjurată de cărţi şi de studii. După pensionare, a rămas într-un anonimat aproape total, dedicându-se scrierilor sale. A suferit teribil după munca de teren, dar mai ales a purtat mereu în suflet durerea de a nu fi putut împărtăşi tot ce ştia despre colecţiile Muzeului Etnografic al Moldovei cu mai tinerii săi colegi, etnografi şi muzeografi. Am avut norocul să o cunosc îndeaproape în anii din urmă. S-a ţesut între noi o caldă legătură, chiar dacă între vârstele noastre încăpea o distanţă de aproape şase decenii. O vizitam adesea, în micul său apartament din Tătăraşi, înţesat de cărţi şi de obiecte ce reconstituiau, la scară mică, satul românesc tradiţional. Intram acolo ca într-un sanctuar şi nu m-aş mai fi dat dusă. Urmau ore întregi de istorisiri, ore în care îmi dăruia bucăţele din viaţa sa. Am avut, astfel, şansa să o cunosc cu totul. Să-i ştiu şi bucuriile, dar şi durerile. Să o descopăr aşa cum era: ca o carte deschisă, senină, echilibrată, modestă, distinsă, delicată, cu un suflet ca o pâine caldă. Amândouă împărtăşeam dragostea pentru satul românesc, pentru oamenii simpli şi pentru lucrul mâinilor lor. Treptat, s-a ţesut între noi o prietenie dintre acelea rare, pe care le poţi număra pe degete într-o viaţă. Am învăţat mult, enorm de la ea. Am aflat ce-nseamnă să duci pe umeri povara unei meserii grele, cu obstacole la tot pasul. Şi cum să izbuteşti a le trece, fără compromis. Cum e să trăieşti până la a te identifica cu vocaţia. Ce bucurie îţi poate aduce munca febrilă, fără răgaz, fără cale de întors, fără opriri care să te scoată din ritm. Cât bun simţ, câtă smerită modestie, poate să emane un om care, deşi-şi cunoaşte cu luciditate valoarea, nu e interesat de glorii şi măriri de moment. Miercuri, cu numai o zi înainte de plecarea ei din lumea aceasta, am vizitat-o la spital. În salonul uriaş, cu pereţi lăptoşi şi paturi înghesuite, cu feţe transfigurate de suferinţă, doamna Pavel, aşezată drept, deşi aşa de bolnavă, citea rubrica de cultură din Ziarul de Iaşi. Cu pieptănătura aranjată, cu ochelarii pe nas, citea cu nesaţ. Câteva raze plăpânde străpungeau ochiurile ferestrei, învăluind-o într-o platoşă caldă de lumină. “Distinsă şi demnă, chiar şi aici”, mi-am spus în sinea mea. Am stat trei ceasuri de vorbă; i-am simţit o grabă nefirească în voce. Parcă se temea că n-o să termine să-mi spună tot ce-ar fi vrut. A râs, a plâns, mi-a povestit despre ultimul său articol trimis la tipar, m-a rugat să-i spun care mai e agenda culturală a Iaşilor din ultimele zile. Din când în când, se oprea şi-mi spunea: “Otilia, măcar tu ai să-ţi aduci aminte de mine, după ce mor?”. M-am străduit să-i abat gândurile, să o fac să râdă, să uite… Apoi iar am vorbit, mult, de parcă nu ne mai întâlnisem de-un veac. La un moment dat, parcă pentru a trage linie după discuţia noastră, mi-a zis: “Eu îs împăcată. În viaţă trebuie să ai o cârmă. Altfel, poţi ajunge să-ţi baţi joc de tine”. În câteva momente am suprins-o privindu-mă cu durere, o durere sfâşietoare, ceva ce nu mai văzusem în ochii ei. Acum ştiu de ce, atunci n-am putut descifra semnele… Am plecat spre seară din salonul cu pereţi lăptoşi. M-a condus până la uşă veselă, vioaie. Urma să vin vineri din nou, să-i aduc reviste şi ziare de citit. N-a fost să fie aşa. A doua zi, s-a dus… Dincolo de tristeţe şi de durerea ce m-a zguduit zilele acestea, am considerat că cele câteva ore petrecute cu ea, înainte de trecerea peste hotarul acestei lumi, au fost un ultim dar, pe care, în imensa-i generozitate, mi l-a făcut. Sâmbătă, la înmormântare, m-a durut să văd cât de singură a fost. O mână de oameni - câteva rude, prieteni apropiaţi, doi-trei colegi muzeografi, doi-trei scriitori - au petrecut-o spre drumul acesta cu un singur sens. Oficialii au lipsit cu desăvârşire, au lipsit şi cei mai mulţi dintre muzeografii ieșeni. Aş fi zis că a plecat cu discreţie, la fel cum a trăit. Numai că e un pic nedrept şi, poate nu greşesc, trist pentru sufletul acestui oraş… Filă cu filă, zi de zi, în mintea şi în inima mea doamna Pavel s-a conturat exact cum a fost: un om complet, aşa cum eu nu cred că voi mai întâlni unul la fel, vreodată. Îi sunt recunoscătoare că m-a primit în lumea ei şi că m-a onorat cu o prietenie ce cântăreşte atât de greu. Oameni ca ea ne arată că, măcar din vreme în vreme, trebuie să ieşim din amorţeală şi ignoranţă, ca să putem observa că boabe fermecate, rupte din veşnicie, plutesc discret printre noi. Şi că stă în puterea noastră să le recunoaştem şi să le încălzim în suflet şi în conştiinţă, pentru a ne bucura de lumina lor. Emilia Pavel, un nume de neşters în etnografia românească Reputat etnolog, cercetător şi muzeograf, Emilia Pavel s-a născut pe 9 aprilie 1925, la Popeşti – Iaşi, într-o casă construită în umbra unui vechi locaş de bârne, de bunicul Vasile Dumitrescu, zugrav de biserici. A urmat cursurile Şcolii Normale din Iaşi, apoi pe cele ale Facultăţii de Istorie a Universităţii “Al.I. Cuza”. Pasionată de tot ce însemna trecutul românesc şi fermecată de Cursul de etnografie al marelui profesor Ion Chelcea, Emilia Pavel a abandonat fără regrete perspectiva unei cariere didactice, alegând drumul greu, aproape nebătut până atunci în Moldova, al etnografiei. A fost primul colaborator al profesorului Chelcea, angajată în prima schemă de funcţionare a Muzeului Etnografic al Moldovei, din 1951, ca şef de secţie. Într-o perioadă dificilă, cu resurse puţine, pe drumuri desfundate, pline de noroaie, cărând în spate obiectele colecţionate de prin sate, Emilia Pavel a pus bazele colecţiilor de port popular, scoarţe, ţesături şi măşti populare, o comoară aflată astăzi în patrimoniul Muzeului Etnografic de la Iaşi. Ea nu s-a rezumat însă doar la a culege şi colecţiona obiecte de mare valoare din zona Moldovei, ci a făcut numeroase cercetări de teren, publicând studii valoroase, azi repere în etnologia românească. Portul popular moldovenesc, Studii de etnologie românească, Masca – univers antropologic sunt doar câteva dintre titlurile de referinţă ale operei sale. Ultima carte, Memoriile unui muzeograf, scrisă şi publicată parcă la ceas de bilanţ, a fost lansată pe 13 februarie 2014, încheind rotund o viaţă contopită cu vocaţia şi cu un crez ce a călăuzit-o mereu, mărturisit în una dintre cărţile sale: “Mi-am dedicat viaţa studiului etnografiei româneşti, în care am descoperit sufletul poporului român, pe care îl iubesc”. Iași
