HOINĂRIND PRIN ȚINUTUL DUNĂRENILOR
Întâmplarea a făcut ca anul acesta să-mi petrec câteva zile de concediu în două dintre orașele dunărene – surori: Brăila și Galați. Ambele crescute de Dunăre, ca niște trunchiuri răsărite din aceeași rădăcină, dar care au căpătat chip și drum distincte, așa cum istoria le-a hărăzit. Brăila, fostă raia turcească, oraș al lui Mihail Sebastian și Panait Istrati, cu o structură culturală zămislită dintr-un mix de influențe străine (grecești, turcești), important port la începutul secolului trecut, trăiește azi o stare similară neputințelor bătrâneții. E perioada aceea din viața omului când vede doar coborâșul și, coborând, slăbit de toate, începe să nu mai poată face nimic și să nu-i mai pese. Ograda se umple de buruieni, gardurile se șubrezesc, casa începe a părea pustie. Așa e și cu Brăila. Istoria orașului parcă a fost ruptă în bucăți și aruncată aiurea pe străduțele înguste ce se învârt încolo și-ncoace, gata-gata să fie uitată cu totul. Spre port, spre malul Dunării, drumuri întunecoase, martori în paragină ai industriei înfloritoare de altădată, clădiri abandonate, case vechi, oameni puțini. Singurele semne de viață sunt câinii pripășiți printre ruine. Pe faleză, ”covorașe” întregi de coji de semințe, urme ale unuia dintre cele mai proaste obiceiuri românești. De parcă lumea ar veni să se uite la Dunăre ca la un meci de fotbal. Brăilenii - deloc grăbiți, traficul liniștit. O stare de amorțeală, de apatie, învăluie urbea. Așezarea seamănă izbitor cu privirile unui om trist, care a renunțat demult să lupte. Orașul are ”plămânii” tot mai obosiți, respirând, cu noroc, puținul ”oxigen” adus de vecinătatea Dunării. Cu toată starea asta de tristețe, Brăila are, totuși, o frumusețe a sa. Stranie și învechită. Precum chipul unei doamne distinse. Centrul vechi, cu arhitectură dichisită, cu clădiri elegante ce au adăpostit fețe fine din alte timpuri, dau farmec și rafinament micului oraș. Chiar dacă și aici degradarea clădirilor e privită cu aceeași seninătate ca în orice alt oraș românesc... Apoi spiritul locului e completat de multe străduțe înguste, pavate, pe care altădată treceau trăsuri elegante, cucoane bine încorsetate și domni cu joben, la fel de bine cum treceau și căruțele cu pește sau cele cu coviltir, ale neguțătorilor veniți cu mărfuri în port. Și, grozavă treabă, locul e foarte verde, dovadă că autorităților de aici le-a plăcut mai mult să planteze, decât să taie copacii...
Galații, în trecut port liber, fost sediul al Comisiei Europene a Dunării, cândva, pe la sfârșit de secol XIX, apoi mare oraș - port și vârf de lance al industriei siderurgice în perioada comunistă, are acum, în parte, ceva din destinul așezărilor muncitorești din România. Peste zona industrială s-a așezat rugina, în timp ce restul orașului a ținut pasul, e drept, gâfâind nițel, cu ritmul dezvoltării ultimului sfert de secol. Bulevarde largi, bine întreținute, blocuri cu fațade ce nu sfidează normele de bun simț, spații verzi bine amenajate și supermarketuri semănate peste tot. Faleza Dunării, splendid traseu de promenadă, poate constitui fără nici un fel de tăgadă una dintre cele mai frumoase destinații turistice din România. Construită în trei trepte, la o înălțime considerabilă, dăruiește o spectaculoasă priveliște a fluviului. Panorama poate fi completată și de sus, din turnul de televiziune al orașului, un colos de 110 metri, construit în 1968. Grozavă senzație să vezi Dunărea de la o așa înălțime! M-am simțit ca o domniță a apelor, gata să strunesc nărăvașa arătare cu solzi de argint, sclipind sub genele soarelui aproape adormit :).
Spre deosebire de Brăila, Galații sunt mai cosmopoliți, mai veseli, mai animați. Ritmul e mai alert, viața alunecă altfel, oamenii n-au timp de zăbavă. Între cele două orașe e o sincopă ce seamănă cu distanța dintre două generații: Brăila molcomă, bătrână, cu un ritm și o rânduială anume, cu zgomote puține, împăcată cu sine și cu destinul său, iar Galații mai zbânțuiți, mai neastâmpărați, mai moderni, mai gata să se ia la trântă cu viața. Dar în distanța asta dintre ele, e un fir continuu, un șnur care le leagă pe vecie, înfrățindu-le: Dunărea. Fluviul cu zeci de fețe și tot atâtea toane, ca o codană răsfățată. Plină de șoapte în amurg, vuind zgomotos în plină zi. Neobosită. Niciodată tăcând. Niciodată stând locului. Uneori e limpede, scânteietoare, aproape blândă. Însă spumegă de furie, lovește și suduie întruna imediat ce simte că alunecă ceva pe luciul ei. Alteori, e aproape liniștită, picotind pe micile talazuri din depărtări. Deseori e jucăușă. Își trimite degetele, transformate în picuri tulburi, îmbiindu-te la hârjoană. Sunt momente în care Dunărea vrea s-o asculți. Să-și spună păsurile, să-și descarce desaga, să povestească pe unde a trecut, ce a văzut, ce oameni i-au întinat apele, ce stihii i-au jumulit valurile. Atunci se unduiește numai, trimițând spre maluri șoapte felurite.
Pentru cei ai locului, Dunărea e și mamă, și tată, și doctor. Hrănește, are grijă, vindecă. Pentru cei ce trec s-o vadă e ca un medicament. Liniștește, alină, alungă dureri. Dunărea e ca dealurile mele, te lasă să-ți trimiți gândurile hai-hui, până departe, apoi ți le aduce înapoi. Primenite, curate, gata de așezat acolo unde le e rostul. Dunărea dă totul și nu așteaptă nimic. De-asta e soră cu veșnicia. Brăila
