ZECE ANI-MESERIE

11 septembrie 2004 - prima mea zi de teren, ca reporter al unui cotidian local, acreditat pe Sănătate. Înfricoşătoare zi! De dimineaţă şi până după prânz am trecut prin toate stările posibile, de la jenă, timiditate, frică de eşec, umilinţă, până la bucuria confortabilă a întâlnirii unor reporteri începători ca şi mine (îţi aminteşti, Sorina :) ?). Zile de foc au fost cele dintâi, într-un domeniu despre care ştiam prea puţine. Îmi amintesc că la un moment dat redactorul-şef m-a întrebat cum îl cheamă pe directorul Spitalului de Copii din Iaşi. Am îngăimat jenată că n-am de unde să-i ştiu pe toţi directorii, că nu mai lucrasem până atunci în presă, darămite pe Sănătate. În minte însă mă mustram deja că n-am ştiut, că n-am nici o scuză. I-am mărturisit, mult după aceea, că atunci a fost unul dintre rarele momente din viaţă când mi-a venit să intru în pământ de ruşine. Iar a doua zi, după o noapte albă în care mi-am făcut o bază de date de care m-am folosit apoi în toţi aceşti ani, aş fi putut spune orice nume, orice informaţie din sistemul sanitar ieşean. Evident, nimeni nu m-a mai întrebat nimic, redactorul-şef nu intenţionase să mă încurce... :) Am prins, chiar de la debutul meu ca jurnalist, ultimii ani de presă vie. Aceea în care făceai teren zilnic mai bine de jumătate de zi, după care te întorceai în redacţie şi scriai, aceea în care nu exista program, fiindcă veneai la redacţie când trebuia să vii şi plecai când terminai, uneori şi în plină noapte. Aceea în care îţi rodeai unghiile la propriu dacă pierdeai un eveniment, aceea în care aveai mâinile negre de tuş la câte ziare citeai dimineaţa, să-ţi faci update-urile la zi, aceea în care scriai texte lungi (reportaj, interviu) chiar şi de câte 20.000 de semne, de pe o zi pe alta, cu televizorul dat la maximum şi cu măcar zece colegi fiecare vorbind pe limba lui şi despre ale lui în redacţie. Aceea în care nu existau decât rarisim comunicate de presă, la evenimente cu adevărat mari, în care articolele le scriau reporterii şi nu PR-iştii sau purtătorii de cuvânt ai instituţiilor. Aceea în care nu prea exista metoda copy-paste şi în care articolele se documentau pe teren şi nu în faţa calculatorului. Acum, uitându-mă în urmă, îmi dau seama că m-au cam pândit noroacele. Norocul unor ani vii de presă, cum spuneam, norocul unor gazetari în preajma cărora m-am format, Florin Zamfirescu şi Cristina Leca Zamfirescu, norocul unui spirit anume creat de ei în redacţiile noastre, norocul că tot ei, cei doi, nu mi-au îngrădit în nici un fel libertatea de a scrie, motivându-mă să-mi caut stilul şi să-mi croiesc singură drumul... Apoi, m-a lovit norocul unor colegi tare faini, dar mai ales norocul unor colaboratori care m-au onorat nu doar din punct de vedere profesional, ci şi cu prietenia lor. Azi, punând pe cântar cei zece ani ai mei de presă, aş zice că n-au trecut degeaba :). Şi tot azi revin, cu aceeaşi convingere, la ce spuneam în mai, după întâlnirea de zece ani de la terminarea Facultăţii de Jurnalism din Iaşi: Meseria asta macină nervi, îţi mănâncă timp, te consumă, te iroseşte, te împrăştie şi te devorează, te face bucăţi şi te adună la loc, te descurajează, pentru ca apoi să te îndârjească şi mai abitir, te pune în faţa unor secături, dar apoi te loveşte cu norocul unor întâlniri la care nici n-ai fi visat, te lasă fără un sfanţ, dar îţi dă convingerea că din vârful pixului poţi construi lumi întregi. E ca un vârtej continuu, care nu te lasă nici să stai locului, nici să pleci. Ca un microb de care nu te mai poţi lepăda. În zece ani, tot ce ştiam despre mijloacele prin care se face presă s-a demodat. Dar instrumentele s-au schimbat şi se vor schimba mereu. Meseria asta e ca zmeul din poveste. Nu vrea instrumente, nu vrea mijloace, nu vrea obiecte. Vrea oameni. Ăştia o ţin în viaţă, ca o dulce morfină. Eu n-aş şti cum să-i spun adio. Iaşi