LA CUI, DOAR PISICILE MAI SUNT ARISTOCRATE
Azi, preț de vreo trei ceasuri, m-am aflat la Casa Universitarilor Ieșeni (CUI), restaurant aflat în coasta universității, în Copou, la invitația unui om pe care-l prețuiesc mult. Mânat de renumele restaurantului, celebru în târg altădată, mai ales grație grădinii sale de vară, cel care a lansat invitația n-a știut în ce direcție au luat-o, acolo, lucrurile, în ultima vreme. Ridicată la sfârșit de secol XVIII, casa, monument de arhitectură, a aparținut familiei vornicului Iordache Cantacuzino (Canta). Forma sa actuală se datorează fiului acestuia, Nicolae Canta. După urmașii lui Canta, edificiul a intrat în proprietatea unui bancher, Leon Juster. În 1931 a adăpostit Școala de Menaj, iar din 1941 Școala Urbană de Gospodărie. Din 1947 a intrat în posesia Universității ”Al. I. Cuza”, devenind cantină-restaurant pentru uzul instituției. După 1989, a fost una dintre cele mai căutate terase din zona Copoului, frecventată, după cum îi spune și numele, mai ales de universitari. Închiriată ulterior de diverși oameni de afaceri, CUI a ajuns acum o speluncă în care ți-e și frică să mai intri. Terasa, altădată plină-ochi, nu mai adăpostește azi decât vreo două mâțe ce cresc și descresc în greutate în funcție de cât se îndură clienții să lase în farfurie. Mese vechi, cu fețe deșirate, o mochetă verde, îmbibată de praf, de care-mi amintesc că era fix la fel și în vremea când eram studentă. La ce-o fi trebuind mochetă pe o terasă n-aș ști să vă spun... Plante crescute alandala, ”ca la casă pustie”, cum obișnuia să spună bunica. Deasupra ușii ce duce spre toaletă, o draperie căzută într-o rână. În fața mesei, câteva lămpi aplicate pe stâlpi fac un veritabil joc de lumini, jucându-se cu nervii noștri, ca într-un film ieftin. Dar, aveam să constat mai pe urmă, nimic din această scenă sinistră n-avea să egaleze scenariul kafkian de după preluarea comenzii. O demoazelă pe care o suspectez că n-a luat Bac-ul măcar vreo patru sesiuni a venit să ne servească. Mai întâi au sosit platourile reci – le zic platouri doar ca să respectăm ce era consemnat în meniu. În fond, nimic comestibil. Preparatele din carne păreau feliate cel puțin din luna iunie, așa o culoare îmbietoare aveau, iar cașcavalul, zdravăn de să-ți rupi dinții, fusese porționat într-o varietate incredibilă de forme. Probabil resturi păstrate cu grijă de cine știe când. Pentru orice eventualitate... Pâinea a ajuns mult mai târziu, după vreo 15 minute în care am avut timp să analizăm formele odorante din față, cu precizarea, din partea demoazelei, că, dacă n-am comandat pâine, n-a adus! Intriga, ca în orice veritabilă narațiune, s-a consumat odată cu ciorbele. Bolurile ciobite, tacâmurile unsuroase. Ciorba de burtă n-a venit însoțită nici de usturoi, nici de smântână, evident, pentru că n-am comandat (!), iar ardeiul iute promis n-a mai venit nici el. ”Nu mai avem, ne pare rău. Adică avem, dar s-a uscat”, s-a scuzat chelnerul ce-o ajuta pe demoazelă, pufnind și el în râs de ridicolul situației. La felul principal, tușele s-au îngroșat vizibil. Urma punctul culminant. Micii au sosit cu greutate, gata alterați, răspândind mirosuri pestilențiale. Demoazela - luată la rost de cei doi comeseni care au comandat. Argumentele lor, de oameni cu carte, s-au izbit ca într-un zid în capul slab echipat al domnișoarei. ”Șefa nu este, doamna bucătăreasă nu poate ieși în echipament pe terasă, vă invită în bucătărie”. Înăuntru, ca din senin, a apărut și șefa, mai înțelegătoare ca o mamă grijulie: ”Vai, dar am servit atâția de dimineață. Nici unul nu s-a întors înapoi”. Nici unul? Un mic? Un client? N-avea rost să mai întrebăm. Dar orice poveste are și un deznodământ. Plictisiți de toate, lămuriți că cel mai înțelept ar fi să consumăm doar lichide, gata ambalate, pentru a nu strica de tot momentul celui care ne invitase, ne-am așezat la povești. Dar se vede treaba c-a fost marți. La masa vecină, de unde tocmai plecaseră două tinere, cele două mâțe, cliente ”de-ale casei”, s-au urcat pe masă, lingând tacâmurile și gustând tacticos din pâinea ce mai rămăsese în coș. După aristocrații oaspeți ai boierului Canta, în grădina sa serveau acum masa două mâțe aristocrate. Așez alături fotografiile, drept mărturie. Întoarsă acasă, am căutat ceva informații despre Casa Universitarilor. Să văd dacă mai intră cineva acolo, dacă n-om fi fost singurii clienți în ultimul deceniu. Surpriză! Pagina de Facebook- țiplă. La cât de bine arată, ai zice că ultima fiță a Iașilor în materie de decor și gastronomie o găsești acolo. Ba un administrator bandit a mai și șuguit pe cover . A tras-o din condei, înlocuind celebra expresie ”Pune-ți pofta-n cui!” cu ”Fă-ți pofta-n CUI!”. Ca să actualizăm sloganul, eu aș zice așa: ”Piere pofta-n CUI, oricui!”. Cu excepția mâțelor. Iași
