MERCURIALUL SÂNGELUI

Ca să nu mai sufăr, mi-am promis, cândva, să nu mă mai revolt din cauza situației delirante în care șade, sleit de puteri, sistemul românesc de sănătate. Să nu mi se mai zburlească părul, de groază, când intru în secțiile TBC, aflate fix în aceeași stare ca la începutul secolului trecut. Să nu mai plec plângând din unele clinici de copii, mai ”bolnave” decât micuții internați acolo. Să nu mă mai apuce toți nervii pământului când o aud pe mătușă-mea povestindu-mi înfricoșată de tonul - urlat pe care îl folosește medicul ei de familie, la fiecare consultație. Să nu mă mai indigneze schimbările cameleonice de atitudine ale doamnelor asistente, sictirite total doar până la vederea câtorva bancnote nenorocite. Să nu-mi mai înghit umilința, pe holurile spitalelor, încercând să ajut o rudă sau un prieten, umblând în urma vreunui medic ca în urma unui zeu arogant și necruțător, în preajma căruia muritorilor nu le este permis să respire. M-am ținut de promisiune. Până de curând, când am citit în presă despre o situație halucinantă. ”Trafic cu sânge la Centrul de Transfuzii Slobozia”. Pe scurt, o cetățeană, Cristiana Stoian, șefa acestui centru, împărțea flacoanele cu sângele donatorilor după niște criterii de un cinism ce o scoate cu totul din rândul ființelor umane, trimițând-o într-un regn în care așa e regula: cel ce se crede puternic îl halește fără milă pe cel neputincios. Viața pacienților din Slobozia ajunsese ca un pahar dintr-o sticlă proastă, căruia negustoreasa de la Centrul de Transfuzii îi dădea drumul să se spargă, fără nici un regret. Șapte oameni au murit. Fie aveau pielea prea ”colorată” și-i cauzau simțitoarei cucoane, fie n-aveau suficienți bani să cumpere sângele salvator. ”Să cumpere sângele salvator” – cred că și în ultima țară din lumea a treia așa ceva e de nepronunțat. Sigur, o să plouă cu păreri, o să se contureze tabere, o să se deplângă soarta medicilor și a spitalelor, o să se spună că de vină e sistemul, că nu la nivelul acesta e marea corupție, ci mai sus, că nici un guvern n-a făcut ceva coerent pentru Sănătate, că salariile mici îi determină pe medici să primească atenții în plic, pentru a-și completa veniturile. Lucruri cu care, parțial, pot fi de acord. Dar, dincolo de toată vorbăria asta, nu pot să nu mă-ntreb de ce nu deplângem, mai des, dezumanizarea, teribila dezumanizare a unora dintre cei ce lucrează în Sănătate? Din comoditate, acuzăm mereu ”sistemul sanitar” - un mamut fără chip și fără identitate. În el aruncăm cu pietre ori de câte ori mai apare câte un caz ce ne oripilează. Lipsiți de curaj, de teamă că la un moment dat fiecare dintre noi ajunge într-un spital, tragem peste ochi pătura lașității în fața matrapazlâcurilor unor indivizi ce nu merită să fie numiți medici. Care dictează cine și dacă are voie să trăiască. Și stabilesc, întocmai ca la piață, fără nici o tresărire, cât costă treaba asta. ”Lasă, că nu-i trebuie, la 14 ani, sânge”, a spus, sec, doamna Stoian de la Slobozia. Dar oare când i-o trebui? – ar fi urmat, firesc, o întrebare. N-a mai fost nevoie de răspuns. Copilul a murit a doua zi. Dar ”doamna” a continuat, netulburată, să facă mercurialul sângelui, jucându-se de-a Dumnezeu. Cu asemenea grozăvii întâmplate în niște instituții a căror misiune este să salveze vieți, n-am cum să-mi țin promisiunea de care povesteam. Dar, amintindu-mi vremurile când eram reporter pe Sănătate, știu sigur că n-o să uit nicicând gestul profesorului Eugen Târcoveanu, eminent chirurg ieșean, de a dona sânge pentru pacienții pe care-i opera, că n-o să-mi iasă din minte devotamentul doctoriței Maria Stamatin, lipită de incubatoarele unor prematuri de numai 500 de grame, zile și nopți la rând, luptând să-i ajute să supraviețuiască, că n-o să-mi șteargă nimeni din minte căldura cu care își trata pacienții profesorul Constantin Romanescu, indiferent de condiția lor socială. Și-aș vrea să cred că sistemul ăsta se poate burzului. Că poate scuipa, ca pe niște corpi străini, uscăturile care-l intoxică. Că medicii autentici, cei care dau aura de noblețe acestei meserii, pot face front comun să trateze Sănătatea de cangrena mercantilismului. Și că, pe lângă știința de a vindeca, ne vor arăta mai des și mai apăsat dorința de a face bine. Poate nu-s prea optimistă...