CE FACEM, DESIGILĂM LIMBA ROMÂNĂ
Suntem bântuiți, tot mai mult în ultimii ani, de un discurs public al locurilor comune. Ca și cum limba română ar fi intrat în hibernare și, tot mai tristă, așteaptă o primăvară care nu mai vine. Gândindu-mă la asta, o comparație îmi sfredelește mintea. Una cam frustă, ce se referă îndeosebi la retorica politicienilor. Care, mi se pare, seamănă uluitor cu privirile placide ale unei vaci, târâindu-și povara burții, seara, la întoarcerea de la pășunat. În ochii mari și umezi se citește vidul, singura sa grijă fiind aceea de a rumega ce a strâns în pântece, peste zi. Același vid e și-n privirile oamenilor politici ai momentului, ca și-n discursul lor. O suită de platitudini uniforme curge ca banda stricată a unui magnetofon. Nu-i preocupă nimic. Doar să se audă, nu să și spună ceva. Încep, aproape de fiecare dată, cu un plin de sine și-oleacă tâmp ”dacă mă-ntrebați pe mine”. Pe urmă înșiră sintagme pe care și-un puști le poate anticipa, fiindcă deja le-a auzit de sute de ori: partidele se află unde altundeva decât ”pe eșichierul vieții politice”, ”tranziția” nu se mai termină, ”statul”, desigur, încă ”nu e reformat”. Apoi, vecinii de ”eșichier” se acuză reciproc de ”corupție”, însă, amuzant, într-un punct ajung la consens – ”justiția trebuie lăsată să își facă treaba”. O zi de privit la televizor, la un canal de știri, e una iremediabil pierdută. Căci vidul din discursul televizat se transferă și în mintea telespectatorului. După stereotipurile din dialogurile cu politicienii, urmează clișeele din programele de actualități. ”Autoritățile au fost luate pe nepregătite”, după caz, de caniculă, ploi sau zăpezi. ”Turiștii au luat cu asalt pensiunile de pe Valea Prahovei”, ”oamenii legii” au dat zeci de amenzi vitezomanilor din trafic, specialiștii au ”localizat locația” epavei din Apuseni. Vin la rând știrile meteo, cu formule de exprimare atât de bătătorite, încât ai zice că limba, în privința vremii, a pus sigiliu pe propriile resurse. Încă din copilărie știm că întotdeauna ”vântul suflă slab, la moderat”, de te și miri când vezi venind câte o furtună, înnorările n-au cum să nu fie ”accentuate”, iar în plină vară - noutate absolută – ”ploile sunt însoțite de tunete și fulgere”. Bașca, dacă vine câte o ploicică, prezentatoarea ne anunță, cu tristețe, că ”veștile nu sunt bune”. De unde deduci, buimăcit, că a ploua e foarte rău, că vremea nu poate să însemne și altceva decât un soare surmenat de-atâta cocoțat pe cer. Dar, să recunoaștem, cele mai suculente stereotipii de limbaj se revarsă, năvalnic, dinspre știrile sportive. ”Echipa din Bănie” așteaptă revanșa, fiindcă, ”nu-i așa”, meciurile se joacă și retur în ”sportul cu balonul rotund” (!). ”Elevii lui Pițurcă” nu-și fac lecțiile aproape niciodată, ceea ce, fie vorba-ntre noi, nu mai miră pe nimeni. Chiar dacă profesorului i se spune, culmea, ”Mister”... Continuând cu ”sportul rege” aflăm că ”roș-albaștrii” ”au ratat incredibil în fața rivalei din Giulești”. Dacă editorul de știri n-a fost foarte obosit, mai aflăm, la final, că ”fetele noastre” ”au făcut o figură frumoasă” în fața reprezentativei din țara vecină. Ceea ce ne mai îmbunează, ”ca să zic așa”, și reușim să închidem ochii la clișeele din propriile existențe. Căci fiecare are tolba,”sau ceva de genul”, plină. ”N-ai ce face”, trebuie să le folosești. Fiindcă, aliniindu-te ”fatalismului mioritic”, capeți certitudinea că ”asta-i viața”. Că fără aceste formule, luate de-a gata din acea parte a minții aflată permanent în recreație, nu se poate. Și totuși ”ce clișeu!”, exclamăm arogant-disprețuitor, de fiecare dată, la auzul exprimărilor stoarse de sens prin utilizare excesivă. Tiptil, insidios, cuvântul clișeu însuși pare că se grăbește a se transforma în clișeu. Ce facem, desigilăm limba română?
