INSTITUȚIA TROTUARELOR

M-am revoltat degeaba, zilele trecute. La Iaşi se construieşte. Primăria nu doarme. Nu dorm nici ieşenii. De-un par exemple, eu. Azi, dis-de-dimineaţă, m-am trezit fără ceas. Trepidam, cu pat cu tot. Biblioteca înainta încet, cărţile dârdâiau pe rafturi, lustra părea cuprinsă de un tremur apocaliptic. Cutremur! - mi-am zis. Şi am sărit ca arsă. Dar nu. M-am speriat ca babele, degeaba. De câteva zile, prin faţa blocului se construieşte un trotuar nou-nouţ. Îngust, aşa, că noi, cei din cartier, suntem supli, dar cu borduri înalte, înalte, elegante, una şi una. Un muncitor cu salopetă portocalie se chinuie de luni la ele. Îl suprind după-amiaza, când mă întorc acasă. Mai pune câte un cancioc de ciment între plăci, nivelează atent, apoi stă cu privirea pierdută în parcul din faţă. Filosofia construcţiilor. Se trezeşte din contemplare şi trece cu mănuşa peste ciment, să ia şi ultimele asperităţi. Cumva, e mulţumit. Mâine va repeta operaţiunea. Trotuarul ăsta e muşcat din mica alee ce şerpuieşte printre blocuri. Plasat fix sub gardul verde, prin faţa a două scări, era chiar necesar. Cum ar fi putut ajunge poştaşul doi metri mai încolo, pe alee? Nu, nu, e chiar bine gândit. Aleea e spartă, ciuruită, gropile s-au transformat în cratere. De nouă ani, de când locuiesc acolo, gropile acelea au tot fost conservate. Un adevărat sit arheologic în devenire. Dar trotuarul, trotuarul va fi cu totul altceva. O panglică de lux, pe care ne vom putea plimba aşteptând la rând, ca între vecini, că aşa-i politicos. În fond, de ce să încăpem doi odată? Nici în pasajul ”Eminescu”, din Fundaţie, abia construit, nu încap două autobuze deodată. Nici pe Ştefan cel Mare nu mai e îngrămădirea aceea de tei. Au dreptate, edilii. Ce atâta aglomeraţie!... Să nu-mi uit vorba. Cel mai mult mă bucur că trotuarul nu se termină, aşa, brusc, la capătul blocului. Nu. El coteşte, urcă pe un dâmboc de pământ şi se sfârşeşte cinci metri mai încolo, la colţul din spate al blocului, în neant... E ca un pisc. De-acolo poţi admira în voie tomberoanele din curtea interioară, maşina Salubrisului venind să le descarce şi poţi inhala nestingherit aerul acela îmbălsămat. Azi dimineaţă, dulcea legănare ce mă trezise de acolo venea. Un mic compactor a tot gâfâit pe dâmboc, încercând să niveleze calea trotuarului. Nici nu m-am supărat. De ce să mă supăr?! De locuri de parcare n-am nevoie. Văd eu unde înghesui maşina. Aleea să rămână ciuruită. Dacă a stat aşa nouă ani o să mai poată sta şi de-acum înainte. Să vadă şi copiii ăştia bezmetici, când vor mai creşte, ce greu era pe vremea noastră... Dar trotuarul, trotuarul va fi mândria cartierului! Bordurile acelea fine o să fie schimbate an de an. O să propun vecinilor un grafic riguros, să ne putem plimba cu rândul: o zi cei de la Scara A, o zi cei de la B. Să nu uzăm pavelele prea tare, că Primăria a investit. Că aşa suntem noi, românii, obişnuiţi, nu ştim să păstrăm ce avem. M-am revoltat degeaba zilele trecute, când cei de la Servicii Publice SA, serviciu din ograda Primăriei, mi-au ridicat maşina. Acum am înţeles demersul. O parcasem lângă un trotuar nou-nouţ, cu borduri înalte şi la fel de fine. Cred că era mândria cartierului aceluia. Cum să-i iau faţa cu bătrânul şi prăfuitul meu Opel?! Nu ştiu, zău, unde mi-a fost capul.